!!!???

OH MY GGG… Martin

Deci nu, deci da, deci nu, deci știu că nu se începe o frază așa dar… dar nu-mi vine să cred că… că… of, Doamne, NEMIRA, te iubesc, o să îți rămân cititor fidel până la moarte și dacă cumva o să mi se întâmple un accident pe munte și o să intru în comă o să îmi pun niște prieteni să îmi citească din cărțile scoase de tine până îmi revin, cum cică s-a întâmplat – acum nu știu dacă King și-a bătut joc de noi, nu am verificat – în nu știu ce țară și un tip se rănise pe munte și i s-a citit din LOTR până s-a trezit.

Nu cred că pot pune emoția și frenezia care m-a cuprins în aceste rânduri. Spre deosebire de Doru, eu nu sar prin casă (cel puțin nu încă, nu știu ce voi face dimineață), doar țip, la masă, sau râd de fericire, sau scot onomatopee și chicoteli. Acesta poate fi un lucru rău, pentru că presiunea nu are unde să se ducă altundeva decât în mâinile care îmi tastează… bucuria omoară mai degrabă decât tristețea. Morbid? Și nici nu pot pune zece mii de AAA-uri pentru că ar fi inestetic. Nici nu pot umple articolul cu o, Doamne-uri pentru că aș plictisi. În momentul în care scriu aceste rânduri am un zâmbet asemănător cu acela de acum o săptămână când s-a supărat Ohara – 9 B-ul știe – și nici nu am citit tot articolul de pe blogul editurii NEMIRA pentru că știu că odată terminat îmi voi petrece două minute admirând coperta, pe care o țin ascunsă acum într-un tab, doar așa, de masochism.

Astăzi pe tablă am scris mai mult decât mă obișnuisem în celelalte zile, adică, după ce ASOIAF trona mare, în mijloc, roșu, am luat casele la rând și le-am desenat blazonul cu tot anti-talentul meu fără un desen clar în față. Apoi, în următoarea pauză, am scris deviziile lor. China le-a șters. Apoi Laura a venit la mine și mi-a spus: „Cred că o să o citesc și eu, pare interesantă.” În sfârșiiiiit, de două luni mă chinui să creez această scânteie. De două luni tot scriu valar morghulis înainte de fizică și sunt întrebată ce înseamnă iar eu le spun că este o limbă din cea mai genială serie ever și că înseamnă oamenii mor! La testul de la română unde exercițiu patru suna: „Alcătuiți o compunere-dialog de cel puțin 20 de rânduri pe tema unei cărți preferate” a fost de la sine înțeles că voi scrie despre ASOIAF, deși mă cam temeam să nu o considere carte… pe riscul meu. La proiectul de la română am spus că, deși Quo vadis este printre primele 10 cărți preferate – observație: pe ASOIAF o consider o carte, nu o serie, pentru că altfel s-ar ocupa primele 7 locuri - dar nu este prima: „Prima este pe tablă.”

OK. Aberez. Ăsta a fost un prolog. Capitolul I. Așa cum a spus Doru referitor la SFIDAREA, așa spun și eu acum la… o, zei, puteți să credeți cât de repede se mișcă NEMIRA?? Poți să CREZI??+alte 2000 de semne de întrebare. Citisem un comentariu că A FEAST FOR CROWS nu va apărea la Gaudeamus, asta dacă cititorii nu vor să fie cu greșeli sau alte lucruri de genul acesta. Graba strică treba. Și acceptasem, că doar ce era să fac? La urma urmei, cinci luni, e cam puțin și traducere și corectare și bla bla bla toate lucrurile care se fac pe aici. Îmi amintesc cum mergeam spre Romexpo în iunie, la Bookfest, și mă gândisem că dacă nu găseam Iureșul săbiilor toată bucuria mea avea să se ducă pe apa sâmbetei. De fapt, gândeam mai multe lucruri referitor la acest subiect, dar lasă Cum începusem din spate la standul NEMIRA bănuind că ASOIAF era în față, pentru a gusta acel sentiment care mă făcea să mă simt vie, ceva care semăna cu adrenalina și care îmi făcea inima să bată repede repede repede. Și apoi, când am avut volumele în mâna:X

Mda, și apoi când s-au terminat :-@.

Ăăă… da. Așadar și prin urmare… FESTINUL CIORILOR apare la Gaudeamus. Doru >:D< mulțumesc de două ori, prima pentru știi tu ce și a doua oară pentru anunț, nu cred că mă uitam azi pe blogul NEMIREI. Dar nu neapărat în ordinea asta.

Încă două săptămâni, la naiba, cine știe câte fonduri o să am? Azi, la școală, am făcut o mini listă cu ce vreau eu să iau la Gaudeamus. Renunț la excursia cu Rotea pentru asta! și voiam să merg!, chiar voiam! La Voineasa, nu? Ce ocazie mai frumoasă de a compara ultima excursie, aceea care a ieșit ca vai de capul ei, cu aceasta nouă, cu noua clasă, cu noul liceu pe care nu îl mai dau nici pentru Sava. Revenind. Se făcuseră 26 de titluri. Hyperion, Căderea lui Hyperion, cele nouă rămase din Amber, Ilion, Gazda, Parfumul văduvei negre, Sfidarea, Talismanul, Apocalipsa, Jocul lui Gerald, Mobilul, Evanghelia lui Satana, Blestemul Nobilului Foul, Ucenicul asasinului și încă câteva al căror nume le-am uitat, astea fiind must-urile, să spunem cele mai importante:))

Cine știe câte voi putea lua:-< hai, că sunt puțin mai multe ca la Bookfest…… oh, dream.

A SONG OF ICE AND FIRE

sursa

Update: Martin e un geniu. Un pur geniu. Geniu. Geniu. Opera lui… genială.

NEMIRA RULZZZZ!!!

TALISMANUL PUTERII de Licia Troisi

Prima jumătate a cărții a fost cu adevărat dezamăgitoare. Dezamăgitoare pe lângă ce mă așteptasem eu să fie, pe lângă ceea ce găsisem în primele cărți, care au fost foarte bine scrise. Prea multă acțiune mult prea concentrată, aceeași rutină, caută, găsește, vorbește puțin – și inutil, dacă mă întrebi pe mine -, ia piatra, recită formula și pornește din nou, caută, găsește, ceartă-te două minute cu străjerul și voila!… Ceea ce voiam eu erau bătăliile care nu voiau să apară deloc, tacticile, dragonii și Academia, Tiranul și frontul dușman care tot înainta. Abia după primele capitole cu Ido – pe site-ul lui Shauki sunt recenzii la primele două cărți, făcute de Doru, aici prima și aici cea de-a doua – a început să mă antreneze și pe mine. În genere, toată călătoria lui Nihal în căutarea primelor pietre este o plictiseală totală, extrem de previzibilă. Cam de la a cincea piatră devine interesant și abia de la pagina 250 ajunge la ceea ce voiam eu să fie, iar sfârșitul, adică, mai degrabă ultimele 100 de pagini fiind nemaipomenite. Le-am citit cu sufletul la gură, exact cum citisem celelalte două cărți.

A doua jumătate a salvat romanul. Lucrurile se complică destul de mult și se vede că războiul de 40 de ani este pe sfârșite. Pământurile rămase, adunate într-o singură forță, ultima apărare împotriva Tiranului, încearcă să reziste până când vine Nihal cu talismanul întregit. Părțile cu jumătate-elful sunt banale, dar cele cu maestrul ei, Ido, le completează. El este chemat de Raven să antreneze, așa cum a făcut cu Nihal, pe toți cei din Academie, băieți, cu dragoni sau fără și să îi pună… în primele rânduri pe front. Dar apare un cavaler roșu, pe un dragon în armata Tiranului – mi se pare că apăruse din cartea a II-a – iar Ido încearcă cu disperare să îl ucidă. Sunt o groază de pierderi pe o parte și pe alta iar situația devine tot mai urâtă, căci Nihal întârzie, iar ea este singura lor scăpare. Apoi devin și capitolele cu Nihal interesante, de când întâlnește un personaj vechi, din cartea a II-a, pe care nu o să vă așteptați în ruptul capului să îl găsiți.

Există și secrete care se dezvăluie pe parcurs, referitoare la trecutul Tiranului, la rasa lui, la acel cavaler roșu de care am vorbit, la poporul jumătate-elfilor.

Deși parcă la început se plictisea autoarea scriind, cu cât continua povestea devenea tot mai interesant. Sfârșitul a fost… glorios. Merită citită.

Titlul Românesc: Talismanul puterii
Titlul original: Il Talismano del Potere
Autor: Licia Troisi
Editura Românească: RAO
Editura originală: Mondadori Italia
Traducător: Marina Loghin
Melodie: Don’t say a word – Sonata Arctica
Notă: aici e destul de greu. Ei, prima jumătate primește + + 3/4, iar a doua jumătate + + + + 1/2 (din 5)

REGINA ELFĂ de Oana Stoica-Mujea

Este în mod clar cea mai bună carte din serie, cel puțin până acum. Nu mă așteptam să îmi placă atât de mult și implicit nu mă așteptam să o termin atât de repede. Dubios este faptul că m-a captat de la prima pagină – de fapt, de la a doua, din prolog nu înțelesem nimic. Acum, la sfârșit, mă întreb de ce Oana vrea să termine cu Dinastiile. Practic… am devorat-o și a trecut ceva timp de când am mai avut reacția asta referitor la un roman.

Un lucru pentru care cred eu că o citeam atât de… însetată, e faptul că Yassuna tot nu apărea. Terminam un capitol, mă uitam la începutul următorului și ziceam: „Hai că poate apare acum”… și tot așa. Până la urmă s-a dovedit a avea un rol nu foarte important, chiar dacă ea era în spatele a tot ce se întâmpla, doar e personajul principal, dar se pare că aici a făcut loc altora. Acțiunea se petrece la un secol depărtare față de fosta carte, oricum, un timp îndelungat. Elfii au decăzut, s-au umanizat, Salmarinia a ajuns loc unde se întâlneau hoții. Relațiile dintre arkuzi și pitici au ajuns ca vai de ele, bine, asta e din cauza noii regine, Streea – personajul meu preferat (ha! mi-a plăcut sfârșitul:D) – și toți simt lipsa Yassunei, într-un fel sau în altul. Fhar-Dur se umanizează și el – veți vedea cum stă treaba asta. Conducătorul elfilor, Voron, ia decizia de a porni în căutarea Yassunei, pentru a reda poporului elf regina de drept, căci nici un elf cu sânge regal nu se mai năștea… și asta era de rău. Și odată cu el se mobilizează mai multe forțe pentru a o căuta pe elfă. Este nevoie de trei elemente pentru a o elibera din Turnul de Cleștar, reședința Morții.

Dar nu toți îi vor întoarcerea. Elpizii, mai exact regele elpid se teme de ea. Arkuzii la fel. Începe o cursă contra-cronometru, căci în timp ce regina elfă este prizonieră în Nimicul cel Alb, Echilibrul se deranjează, timpul însuși nu mai este la fel.

Un alt lucru care mi-a plăcut, în afară de acțiune, este profunzimea cărții. E plină de lecții de viață, mult mai multe decât în celelalte două cărți. Și personajele, cam toate, duc un conflict interior foarte vizibil.

Este o carte potrivită pentru toate categoriile de vârstă. Astfel încât, aici ajungem la o parte neplăcută, și anume anumite scăpări în limbaj… copilăroase aș putea spune? Dar pe lângă restul cărții pot fi ignorate, e prea bună ca să cauți cu lupa nod în papură.

Titlul Românesc: Regina elfă
Autor: Oana Stoica-Mujea
Editura Românească: Tritonic
Melodie: Ever dream – Nightwish
Nota dată de mine: + + + și trei sferturi înspre patru:)) (din 5)

Un post scurt

Pentru că mi-a pierit tot cheful de a scrie unul lung. Oricum nu prea am timp să o fac, deși aș găsi dacă aș avea starea; sunt împărțită săptămâna asta în ‘nșpe mii de chestii… multe multe multe. Mai întâi de toate trebuie să termin Portretul lui Dorian Gray, apoi Regina elfă care, apropo, a venit azi . Știam ce este în momentul în care a sunat la ușă. Deci, citesc două cărți în același timp, chiar dacă nu prea îmi place să fac asta. Apoi urmează Talismanul puterii pe care l-am luat din excursie yee, terminând un milion în 2 zile și ajungând acasă cu un minus 5 lei. Apoi urmează o compunere, + chestiile de la școală.

Acum, ajungem la excursie…

… și spun că a fost ok. Începusem eu ceva mare, dar las acest ok, e mai… concis. Totuși, ca să nu fi scris degeaba ieri, o să mă lungesc. Puțin. Una din cele trei – nu le spun pe toate – cele mai vii amintiri e aceea în care ne-am rătăcit în pădure, eu, Andra, Iulia și Cătălia – asta pentru cei din 9B care-mi citesc blogul. Ne întorceam de la Sfânta Ana – foarte frumos – și ne-am hotărât să o luăm drept, nu pe șosea. Urcăm noi ce urcăm, cântând Un elefant se legăna…, pînă ne dăm seama că urcăm de prea mult timp. Dar continuăm, oricum vedeam o porțiune de copaci mai luminată și ne-am gândit că acolo e șoseaua. Dar nu. Încerc să sun pe cineva și îmi dau seama amuzată că nu am semnal. Așa că o luăm într-un final înapoi și ajungem de unde am pornit, cu deosebirea că din acel moment încolo mergem pe drum ca oamenii. Am cântat „Treceți batalioane române Carpații” – un sentiment sublim, mai ales că au trecut câteva grupuri pe lângă noi. Ardealul, Banatul, Crișana ne cheamă… ăsta e versul meu preferat.

… continuând. Hmm… atât. A, ba nu, am mai fost la prima școală românească, și anume cea din Brașov. Aici se face o pauză și ajung la drumul de întoarcere. I-am promis lui Răzvan că îi povestesc cum e Mafia și ca să nu mă repet i-am spus că scriu pe blog.

E un joc de cărți, de fapt 3% din el e joc de cărți. Sunt doi Killeri (As), un Polițist (K), un Mutilator (J), o Zână (Q), Cartofi (orice număr), un Copil(noi am pus 2) și Povestitorul.
Primii patru sunt indispensabili + Povestitorul. Când Povestitorul spune, toată lumea închide ochii. Primii se trezesc Killerii și își aleg o „victimă”, arătând-o cu degetul Povestitorului care stă cu ochii deschiși. Următorul se trezește Polițistul care întreabă tot cu degetul pe Povestitor dacă cineva este Killer, și primește un răspuns afirmativ sau negativ, dând din cap sau clătinându-l. Mutilatorul „mutilează” o persoană la gură sau la mână (nu poate vota sau nu poate vorbi), Zâna vindecă pe cineva, Cartoful nu face nimic, doar votează.
Apoi se trezește toată lumea. Iar de acum farmecul stă în a-i demasca pe Killeri, dând argumente și pornind tot felul de discuții. Când lumea se pune de acord că cineva este Killer, dacă sunt majoritate sau dacă nu mai este nimeni vizat, acea persoană iese afară, dar sub nicio formă nu spune cine este.
Apoi povestea este reluată, se culcă toată lumea, se trezesc Killerii și își aleg victima, apoi Polițistul ale ale ale.
Argumentele sunt în genul: „Eu cred că X este Killeir, pentru că atunci când a luat cartea a zâmbit și știm cu toții că lui îi plce să fie Killer.” sau „Eu cred că Y este, pentru că atunci când Killerii s-au trezit eu l-am simțit mișcându-se și șoptind ceva.” Iar X/Y trebuie să dea argumente contra pentru a scăpa.
P.S. – Copilul se trezește împreună cu Killerii, se preface a fi unul dintre ei și pe parcursul jocului încearcă să îi demaște fără ca vreunul să își dea seama că este Copil, de fapt.

Este un joc foarte drăguț și creativ. L-aș fi putut descrie mai mult, dar mă lungesc și am spus că e un post scurt. Aș exagera spunând că îți dezvoltă capacitatea de a argumenta și de a vorbi? Nu cred… oricum, este foarte inteligent. Apropo, se și minte.

Gata, am terminat povestirea excursiei, mda mda mda.

Am terminat o carte a unei fete din Spiru Haret – liceul, stați liniștiți – clasa a X-a. „Călătorie prin mintea unei adolescente”. E interesantă, deși nu pot spune că înveți mare lucru. Este genul de carte pe care o citești când vrei ceva ușor și este exact ceea ce spune titlul. Acum caut blogul scriitoarei – Ada Ioana Raluca Băceanu -, pentru că a spus că are unul. Dacă îl găsesc, poate mai apare ceva la blogroll. Oricum, în principiu mi-a plăcut. Au fost unele capitole pe care le-am citit extrem de repede, capitole în care nu mai exista nimic în afară de ochii mei și rândurile. Acum, depinde la ce te raportezi. Cred totuși că ar mai fi avut ce adăuga, mai ales că a fost scrisă într-o săptămână. Asta îmi amintește de Baltagul nuuuuu!!! Pentru cine mai e la liceu/încă în generală, ar fi drăguț dacă ați citi-o.

Buuuu. Am epuizat subiectele. O, nu , bineînțeles că mai sunt, dar hai să nu exagerăm mâncând o ciocolată întreagă și să ne vină rău.

P.S. – Mersi Aurelian că m-ai făcut să înțeleg Mafia înainte de excursie, că altefel mă plictiseam încercând să prind ceva.
P.P.S. – Regret, deși îmi promisesem ceva, că nu am mâncat gulaș unguresc, cică e bun. Nu mai aveau :-<

Și eu mă pregătesc. Misiune imposibilă îndeplinită

Păi era și normal. Îmi amintesc că în ultimele luni dintr-a 8a număram câte zile mai sunt până la finish după orele de fizică pe care le aveam. Mă luase la ochi, atunci, la sfârșit, dar acum mi-e dor de profă pentru că, deși nu urăsc în mod special ce e aici, văd diferența și văd cât de de gașcă era Neto. Ăăă, am făcut paranteza asta pentru că am visat-o și, oricum, mi-e dor de ea.

Ceea ce voiam să spun e că merg weekend-ul ăsta în prima excursie dintr-a IX-a :X La lacul Sfânta Ana, era și urât să ratez, deși nu este chiar în momentul cel mai potrivit. Oricum, mă simt mândră că am trecut peste această zi, se poate să spune că am ieșit cât de cât traumatizată, dar sunt în viață nu? Nu? Atunci scriu de pe un nor. La începutul zilei gândeam „Dacă reușesc să rezist azi, sunt cea mai tare.” Dar asta spun în fiecare vineri. Neplăcerea există pentru a-ți dea seama de plăcere. Acum sunt bine mersi, am cumpărat mâncarea, nici nu am început bagajul, mâine plec la 6 30 de acasă deci mă trezesc pe la 6 fără un sfert hahaha. Extrem.

P.S. – Am căăăăăști

P.P.S. – Culcarea e la 9. Noi o să ne băgăm în pat de la 8 30 să fim siguri că dormim la 9. By Antonia.

Ce aș fi fost dacă aș fi fost…

o lună: Iunie
o zi a săptămânii: sâmbătă
o parte a zilei: apus
o direcţie: înainte
o virtute: curaj
o personalitate istorică: Napoleon Bonaparte înainte de Waterloo
o planetă: Venus
un film: mmm, lotr, știu că nu strălucit răspunsul dar nu mă prea uit la filme O.o
un lichid: sânge
o piatră: Carpații
un tip de vreme: furtună
un instrument muzical: chitară
o emoţie: euforie
un sunet: râsetul Iorei
un element: oxigen
un cântec: Demonheart – Luca Turilli
o carte: ASOIAF=))
un scriitor: …
personaj de ficţiune: Daenerys Targaryen
oraş: Roma
o aromă: de vanilie
o culoare: purpuriu
un material: mătase
un cuvânt: putere
o parte a corpului: mâna
o expresie a feţei: mândrie
personaj de desene animate: motanul Eek
formă geometrică: triunghi
număr: 7
un mijloc de transport: tanc
o haină: o pelerină

Sunt într-o stare ciudată, cred că se observă…

O pagină…

La început a fost Nimicul. Și pe acolo plutea Punctul. De fapt nu plutea, era un punct singular, căci atunci nu exista spațiu, nu exista timp, punctul era singura chestie… din Univers. Nici exprimarea aceasta nu este bună, pentru că Universul era punctul, în afara lui nu era nici vid, nici spațiu. Era un punct tare mic, care îngloba tot Universul. La un moment dat… nu… aceasta presupune timp. În momentul 0 el a explodat . Punctul s-a dilatat cu o forță imensă și au luat naștere spațiul, timpul, dimensiunile, forțele naturale… ăsta a fost Big Bangul.

S-au creat elementele, s-au creat atomii, moleculele… ajungem la stele cu o energie imensă, pietre, oameni. Deci tot ce este acum Universul era înainte în Punct. Așa cred eu. Se poate să fie greșit, este ca și cum ai mânca albine ca să ai o fabrică în burtă de propolis, ar fi gândirea personajului lui Bram Stocker care hrănea păianjenii cu muște și păsările cu păianjeni apoi pisicile cu păsări și în cele din urmă mânca pisicile ca să aibă și viața muștelor, și pe cea a păianjenilor, și pe cea a păsărilor. Să își mărească existența. Da, se poate ca ideea mea să fie greșită, dar din acel punct a luat naștere în 15 miliarde de ani totul.

Îmi place să cred că suntem punctul, adică Universul. Că tot ceea ce pot face stelele putem face și noi, oamenii, bineînțeles, să găsim rezolvarea lui Cum?

Se știe că omul nu își folosește decât 5% din creier. Einstein folosea 7% (cifrele se poate să fie eronate, dar mai mult de 10% nu folosim, știu sigur). Făcând comparație, vă dați seama ce capacitate avem? Și cum ne risipim energia pe porcării?

Când va veni frigul cosmic, ne vom arde și diamantele

Mulțumesc

Chiar am fost șocată. Mă gândesc acum că ar trebui să fac altceva, dar chiar mă mănâncă să scriu articolul ăsta, pentru că altfel nu știu cum să spun mulțumesc. Este felul meu. Nu mă așteptam, nu sunt obișnuită cu astfel de lucruri, îmi par prea… sentimentale… felul soră-mii. M-ați surprins în mod pozitiv, pe locul I surorile apoi toți ceilalți care nu aveau nicio treabă cu mine și totuși m-au îmbrățișat, jumătate din clasă, unul după altul, la mulți ani, la mulți ani  +  cadoul Antoniei și Cosminei și… practic shocked.

Când am pus la status am pus… la mișto. Mă așteptam la 2-3 de lma și două râsete acolo. Oricum ziua mea adevărată ratează școala cu 12 zile. Băi, niciodată nu a mai fost așa Thank’s you all >:D<

Și acum să vă dați și voi, ceilalți, seama, azi a fost Sfântul Silvan.

Mersi bă!!!