Acum câțiva ani s-a construit între blocul meu și alt bloc, o biserică. Terenul inițial, din câte îmi amintesc, conținea o parcare improvizată și destui de mulți copaci, bălării, câini și pisici. Când a aflat de proiectul bisericii, bunică-miu s-a revoltat spunând că vor tăia copacii care împrospătează aerul înăbușitor vara. Apărătoare a naturii, m-am revoltat prietenilor pe același motiv, iar după ce au fost tăiați și s-au făcut săpăturile pentru gardurile ce aveau să delimiteze terenul celor două blocuri de terenul bisericii, am încercat să le astup la loc cu pământ. La intrarea în șantier, în stânga, era o grămadă de nisip, iar atunci când un muncitor a venit și a spus că nu avem voie să ne jucăm acolo, am spus, exploatând ocazia, că din Casa Domnului nimeni nu este alungat. Când s-a început pictarea pereților, intram în biserică și căutam pe jos foițe căzute de aur. Și la sfârșit de tot, după ce s-a sfințit biserica și a intrat toată populația cartierului în altar (măiculiță, câtă lume era, zici că se dădea pâine gratis), îmi amintesc că am întrebat „Și acum, când se dărâmă?”.
Vineri stăteam și priveam zecile de oameni cu lumânări în mâini, majoritatea femei, bătrâne, dar erau și bărbați și copii, și mă gândeam cât timp liber au? De ce să stai înghesuit acolo, privind spatele lat al domnului din fața ta, mirosindu-i transpirația (pentru că era și cald) și ascultând un cântec lălăit la care trebuie să te concentrezi ca să îi înțelegi versurile? Și dacă asculți convingerile religioase (și nu numai) ale acestor persoane, te iei cu mâinile de cap când realizezi cât de… fixe, intolerante și de-a dreptul aberante sunt ele. Dar, de fapt, trăirea lor religioasă este bazată pe superstiție și pe frică, pe eternul principiu „Să bat cât mai multe cruci să mă ajute Dumnezeu”. Credința ar trebui să lase loc și de ceva demnitate. Și privești omul cum se aruncă la picioarele preotului ca să pună mâna pe îmbrăcămintea lui, cum îi atinge hainele, cum sărută picioarele unui sfânt pictat pe un zid. Credința ar trebui să fie în inimă și în minte, nu împroșcată cu vopsea pe un perete, nu închisă într-o raclă cu oase.
Mi se revoltă fiecare celulă din corp când aud vorbe din gura unora pe care îi știu prea bine ca fiind niște ticăloși profitori, vorbe despre religie și despre lucrurile pe care trebuie să le faci că așa spune Dumnezeu. Aducem superstiția asta la rang de artă, hulim pe cei care au altă părere, ținem post 3 zile sau cât se ține, batem cruci când trecem pe lângă o biserică, ne ducem să ne spovedim la preotul cu cinci case care și-a vândut una dintre ele ca să construiască o biserică din care să se îmbogățească și mai mult, suntem sfioși în timp ce ne mărturisim păcatele, dar ne întoarcem în cele din urmă, după ce s-a încheiat perioada de întristare, durere și suspin, la aceeași viață, la aceleași idei, concepte, reacții și gânduri, la fel de intoleranți, la fel de închiși, la fel, la fel, la fel.
De ce? DE CE? De ce nu se întreabă lumea de ce? Sunt atât de revoltată împotriva acestei superstiții. Nu împotriva credinței, ci împotriva a ceea ce este Biserica-instituție, împotriva controlului milenar exercitat de cei care voiau să se îmbogățească, servind rahaturi suflate cu aur popoarelor care au luptat și și-au dat viața, urmând interesele celor puțini, orchestratorii din spate, cărora nu le-a curs o picătură de sânge. De ce se construiesc biserici în timp ce se desființează spitale? Și nu mă pot gândi doar la problema cu religia (probabil că se observă că am derapat puțin de la subiect). Una dintre modalitățile de a manipula mase mari de oameni este aceea de a le distrage atenția în permanență cu flecuștețe. Și asta se face de douăzeci de ani în țara asta. Se distrage atenția, făcând schimbări mici, care dacă ar fi luat toate formă după revoluție ar fi scos lumea în stradă. Era și o povestioară cu o broască într-un vas cu apă, vasul s-a încălzit treptat până la o temperatură pe care broasca nu ar fi suportat-o dacă ar fi simțit-o de la început, fără perioadă de acomodare.
AAAH!
Să aveți o viață fericită, că Paștele ține doar câteva zile.
