Trebuie să râd. Destinat exclusiv fostului 8A.

1.
Semaforul se făcu verde. Scot iPod-ul din buzunar şi schimb melodia. Era şi patruzeci şi cinci şi îmi dădusem întâlnire cu Ana la florărie la şi patruzeci. O văd printre copaci cum îşi agita braţele deasupra capului, făcându-mi semne să mă grăbesc.
Într-un fel îmi amintea de mama. O fată drăguţă, nu foarte înaltă, îmbrăcată într-o geacă galbenă de sub care ieşea un tricou negru şi vesta de şcoala roşie – de ce o poartă?! Nu poseda acel gen de frumuseţe care dădea pe spate, dar avea, fără îndoială, farmecul ei unic – păr blond, frumos şi strălucitor, cu o cărare pe partea dreaptă, o faţă drăguţă, ten curat, ochi căprui şi incredibili de vii.
Aici se terminau asemănările cu mama. Avea în mişcări un soi de nerăbdare jovială şi majoritatea timpului era atât de veselă încât micile imperfecţiuni dispăreau ca prin farmec. Avea, de asemenea, un râs superb care te făcea şi pe tine să râzi, indiferent dacă ştiai sau nu despre ce era vorba. Acel râs din inimă pe care i-l dăruia oricui zicea o glumă bună.
Mă apropii de ea intenţionat mergând încet, iar ea îşi pune ofensată mâinile în şolduri şi bate din picior spunând cu o voce ironică:
– Mai încet, mai încet! Apoi, ridicând vocea care căpătă deodată o nuanţă de isterie: Dar grăbeşte-te, frate, că iar face Tică ca ieri.
– Dar e abia şi patruzeci şi cinci, ripostez eu, dar grăbesc pasul.
Ajung lângă ea, mă trage de mânecă şi mă împinge în joacă în faţă. O ia pe urmele mele.
– Cică de mâine se încălzeşte vremea, constat eu deodată uitându-mă la cerul parţial înnorat.
– Da, ştiu, spune ea bătând din palme fericită. Se încruntă amintindu-şi de ceva şi spune cu vocea îngrijorată: Să o rugăm pe Tică să ne lase să ne învăţăm la română. Frate, chiar mi-e frică! exclamă lungind „a”-ul din „frate”.
Tică era profesoara de engleză. Personal, nu o plăceam. Era, recunosc, bună şi deseori înţelegătoare dar îşi schimba prea repede starea iar mie nu îmi plac asemenea oameni. În ciuda acestor lucruri, aproape toată şcoala o plăcea, căci, spunea ea: „mie îmi place să lucrez cu copii”. Dacă „a lucra cu copii” însemna pentru ea a-i critica în faţa clasei, atunci da, chiar îi plăcea să lucreze cu ei. Sincer, o preferam mult mai mult pe Nicoară, fosta profesoară de engleză care plecase însă de la noi, anul trecut. Nu le poţi avea pe toate.
Până la şcoală nu era mult şi în scurt timp treceam pe lângă secţia de poliţie făcând dreapta iar în faţă, grozavă în oribilitatea ei „Şcoala Nr. 194 Marin Sorescu”. Îmi place să exagerez. Cei opt ani de trudă în această stupidă instituţie erau pe sfârşite. Prefer să nu mă gândesc că mă va pasa liceului care se va chinui la rândul lui să mă modeleze într-un roboţel.
Avalanşa de copii mă desparte pentru scurt timp de Ana, doar atât cât să evit portarul. La colţul şcolii două fete vorbeau: Angie şi Ana(altă Ana). Ana mea se duce şi le salută, le salut şi eu iar apoi ne continuăm drumul în clasă.

=)) hai că e tare!
P.S. Aş prefera să nu mai continui :)))))

P.P.S Oooooo lume minunată în care veţi găsi/ nuuuuuuuuumai cooopiiii/ O lume cu mult soare şi mii de jucării/ peeeeeeeentruuu cooopiiii. And again- Oooooo lume minunată în care veţi găsi/ nuuuuuuuuumai cooopiiii/ O lume cu mult soare şi mii de jucării/ peeeeeeeentruuu cooopiiii.

Update Poate vin şi cu partea a doua 😀 😀

Anunțuri

2 răspunsuri to “Trebuie să râd. Destinat exclusiv fostului 8A.”

  1. vreau continuarea

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: