OK, o spun pe șleau

Pentru că dacă nu o spun așa nu se înțelege. Și acum există acest risc, dar nicio problemă, mai încerc. Odată și odată poate – sper – luminez toate mințile. Nu vreau toate mințile, de fapt, vreau doar o minte. Păi.

Vreau să scriu, ok? Și ca să o fac trebuie îndeplinite anumite condiții. Nu vreau o pizza cu crustă de aur, vin din anul 1572 sau trupa Rhapsody of fire să îmi dedice ceva – ei, hai că e interesantă ideea -, vreau lumina stinsă, liniște în cameră – în urechi gălăgie – și mai ales un minimum de intimitate. Nu’s nebună. Cine urăște ca cineva să îl privească sau să stea în spate când face ceva mânuța suuus. Care e problema cu lucrul ăsta? Normalitate înseamnă majoritate, normalitatea este în ochii cui judecă. Soră-mea poate sta la masa ei, m-am obișnuit cu prezența ei, oricum nu citește nimic din ce scriu, dar în afară de ea nu suport pe altcineva.

Să explic. Nu se creează legătura. Între mine și universul meu. Să explic mai în detaliu. Untasdad

Nu-mi place să desenez în Paint. Mă rog. Ideea e că, atunci când cineva îmi suflă în ceafă, indiferent câte idei am, vine zidul ăla idiot care se bagă între mine și adâncul minții mele și nu mai pot pune un cuvânt pe tastatură. Se numește profanare. Este work în progress. Când pleacă acel cineva zidul ăla se sparge instantaneu, nu trebuie să folosesc tunul. Nu vreau ca ceea ce scriu să fie văzut până nu hotărăsc eu acest lucru, pentru că, la urma urmelor, este munca mea, sunt gândurile mele, este universul meu. Și nu vreau să fie deranjat. Nu exagerez. Simt asta. Nu este ceva comercial, ceva care este făcut după niște tipare, reguli, este ceva care apare și care dispare independent de mine, eu doar îl chem. Vine, bine, nu, rău. Ați putea să nu înțelegeți, dar ați putea să faceți ceea ce spun.

Încă o chestie. În momentele când scriu înseamnă că mă simt, în 98% din cazuri, extraordinar de bine, iar acest echilibru este tare sensibil. Sunt nebună? Păi, chiar dacă ar veni aici două mii de oameni cu comentariul DA, tot nu mi-ar păsa – mi-ar face trafic pe blog, deci îi invit:D. Ăsta este stilul meu. Cum spuneam, echilibrul ăla se strică ușor. De obicei printr-o privire din care sclipește cuvântul „anormală” sau „jignitor”.

Oare nu compensează această „jignire” ceea ce va urma? Produsul finit? Fericirea mea? Serios, eu înțeleg că persoana despre care vorbesc o poate vedea ca pe o jignire, dar schimbă acum o mentalitate de 14 ani! Se poate trece peste asta, dar cu echilibrul merge mai greu. De data asta au fost două săptămâni. Mult. „Greu, greu, greu.”=)). Și dacă nu pot să scriu când e cineva lângă mine, nu pot și pace, nu pot, nu pot, nu pot. Mi-e imposibil. Și nu merge cu „Tu scrie în continuare că nu mă uit”, pentru că am văzut contrariul și am dreptul să judec faptele pe care eu le consider jignire. Și dacă nu pot să scriu, dacă se strică echilibrul, atunci nu scriu și, merând pe firul logic => nu mai apare nimic. Și toate iluziile – sper că nu – pe care le-am construit pe acest vis zbang-zdrand-poc pe scări și se distrug în cădere.

Așa că, nu este mai simplu să se înghită faptul că ascund ceea ce scriu, ceea ce spun eu că este supa primordială și pe care o voi arăta prima oară când voi ajunge la concluzia că s-au dezvoltat  măcar primele forme de viață terestră? Este alegerea mea.

Și nu sunt singura, știu că nu sunt singura. Dacă nu aș fi dat peste acești oameni, se știu ei, care gândesc la fel ca mine, poate, poate, aș fi spus da, ok, înțeleg, ai dreptate. Dar am dat. Dacă nu cunoaștem să nu sfidăm.

Poate nu rezolv nimic cu articolul ăsta. Eu oricum am încercat să argumentez pe viu, dar ținea și de nervii persoanei în cauză care își pusese dopuri în urechi. Când va citi acest articol va fi poate mai calmă și va avea starea de spirit necesară să își deschidă mintea la ce am scris. Am folosit persoana a doua plural dar, de fapt, tot ce am scris se adresează, exclusiv, unui singur om.

Mulțumesc pentru înțelegere – sau nu -, la revedere.

Am spus mai mult decât mă așteptam.

P.S. La leapșa de mai jos, după o rumegare mai atentă, mi-am dat seama că, dacă intru eu în ASOIAF, stric tot. Deci fără.

Anunțuri

8 răspunsuri to “OK, o spun pe șleau”

  1. antonia Says:

    esti un caz fericit, la mine nu se mai reconecteaza modestul meu creier la profundul tot din spatele zidului rutinei. si urasc asta. te iubesc>:D<

  2. Nici eu nu pot sa scriu daca se uita cineva la mine, asa ca inteleg.

  3. Right!

  4. izell Says:

    e tentativa aia de a nu scrie ceva gresit in timp ce te supravegheaza cineva, iti impui niste granite la imaginatie si nu ii dai frau liber. oricum. degeaba. „scrie acolo ca nu ma uit” se tine tare pe pozitii.

  5. magykhurin Says:

    Mare dreptate ai cu intimitatea in cazul creatiei… Mi s-a intamplat de atat de multe ori sa am blocaje in momentul in care cineva se uita la ceea ce scriam, incat pana la urma am ajuns sa recurg la singurul mod de a nu fi deranjat: m-am retras intr-un loc ferit, cu caietul, pixul si imaginatia dupa mine.

  6. Silvana, azi la Braila, o fata de varsta ta a fost la lansarea mea. Semana atat de mult cu tine ca de cateva ori mi-a venit sa o intreb daca nu ne cunoastem. Culmea e ca si ea a simtit ca parca m-ar cunoaste de undeva. Pot spune ca azi ai fost cu mine 🙂

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: