Să nu cauți păsări Phoenix

Atunci era iarnă. O singură iarnă care s-a învăluit pe parcurs într-un cocon de cristal. Nimic nu o mai poate atinge. A devenit nemuritoare, într-un fel. Anotimpurile apar și dispar, multe uitate. Unele memorii se învăluie și ele și îngheață pentru totdeauna. Iarna aceea a fost diferită. În mod dubios, fiecare început a fost iarna.

M-am îndrăgostit de o reflexie. M-am îndrăgostit de oglinjoara unei bile de discotecă care trimite doar o parte din întreaga esență a obiectului. Dar, într-un fel, cu toții suntem așa. Niciodată nu vedem adevărata natură a lucrurilor. Înotăm în noroaiele propriilor noastre viziuni, în propriile lumi create pentru a nu ne întâlni afară cu realitatea. Astea ne salvează și ne blestemă. Este ca și cum am purta niște haine groase la minus douăzeci de grade. Însă atunci când îndepărtezi fereastra pe care ai desenat chestii drăguțe și colorate ai parte de un șoc, ca atunci când intri într-o apă foarte rece. Vrei să ieși afară, la căldură, vrei să aduci timpul înapoi cu disperarea celui care fuge de un foc într-o pădure. Știe că drumurile îi sunt tăiate, că peste tot este înconjurat de dogoare și că în cele din urmă va muri dacă nu își va înfrunta frica, nenorocirea, sărind peste flăcări. Vrei să pui la loc fereastra. Te mulțumești cu imaginea falsă, pentru că te face să te simți bine. Te simți protejat. Însă totul este o iluzie și mai devreme sau mai târziu lipiturile vor crăpa, din nou.

Asta este trist, însă reprezintă maturizarea. Tu care ești? Tu ești peștele sălbatic care nu își acceptă moartea? Ești animalul care își mușcă membrul ca să scape din capcană? Sau alegi să fi prins de vânător? Eu cred că sunt mai mult din a doua categorie. Chiar și acum, când spun că m-am săturat, când spun că s-a terminat definitiv și irevocabil îmi doresc iarna aceea. Îmi doresc fereastra închisă din nou în fața ochilor, pentru că îmi iubeam viziunile. Iubeam modul în care vedeam lumea. Vreau totul ca la început. Vreau cartea al cărei final nu-l cunoșteam. Alerg după trecut, mă raportez la el. Atunci totul era mai bine. Atunci, însă nu acum. Sunt incapabilă să fiu la fel de fericită ca la început. Incapabilă să mă bucur de ceva neîmpărtășit, atât de fragil și de drăguț pentru că era un din nou care se promitea a fi mai bun decât ultimul (și primul). S-a dus. Te urăsc. Nu! Te disprețuiesc, însă mă disprețuiesc și mai mult pe mine. A urî pe cineva înseamnă a recunoaște că îți este superior, pentru că nu poți urî pe cineva pe care nu dai doi bani, nici pe acela care ți-e egal. Nu-mi ești superior. Nici într-o mie de ani. Naivă ce ești. Nu înțelegi? De ce nu înțelegi? Cu cine te duelezi tu? Iarna aceea nu se va mai repeta. Nimic nu va mai purta amprenta sau mirosul minunat al noului.

Va fi o alta. Va fi o vară. Și mai târziu vei alerga către ea. Să nu cauți păsări Pheonix.

Și acum? Ce ar trebui să faci? Să arunci la gunoi fereastra și să pui alta în loc? Cum era aia… „ […] nu suportă slăbiciunea şi sunt hotărâţi să obţină ceea ce vor, uneori chiar şi atunci când dorinţa adevărată le-a dispărut, doar pentru a-şi demonstra că pot.” Dar știi că se aplică principiul acțiunii și al reacțiunii. Dacă primești ceva, trebuie să dai altceva, la schimb. Nu mai vrei să plătești același preț, nu-i așa? Apele care trec rămân curate, cele care nu o fac se împut. Când va cădea ultima cărămidă din baraj?

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: