Ce rău e uneori că suntem oameni

Mâine e şcoală, deci? Ce greu e să fii legat de condiția ta umană. Stau aici în fața calculatorului și mă întreb cu ce e diferită ziua de azi față de oricare alta prin care am trecut? Cu nimic. Sunt tot eu care tastez. S-a schimbat doar timpul, nu? Dar timpul nu există. Noi creăm timpul. Noi îl percepem ca fiind timp. De ce sunt trasă către un eveniment pe care nu îl vreau, nu neapărat? Cum de s-a ajuns aici? Și de ce nu pot ieși din această secvență a vieții, de ce nu pot sări peste ea, sau de ce nu pot repeta un ceva din trecut, din trecutul care nu există pentru că timpul însuși nu există?

D-aia. Răspunsul la întrebarea de ce este d-aia.

Nu vreau neapărat un răspuns. Știu că, oricare ar fi el, simplu sau complex, carnea mea tot se va supune legilor. Și cum nu pot zbura, nu pot evada, nu pot pleca, voi continua să fiu trasă de acel subțire și rezistent fir care trece prin noi toți și ne trage ca un harpon, iar ora 22:12 va deveni 22:30, 22:30 – 23:59 și tot așa. Apele trec, iar noi odată cu ele. Știu că indiferent cât de oribil este acest prezent (ipotetic, acest prezent chiar nu este oribil) el nu este singur în univers. Vor veni altele, vor veni mai bune și vor veni mai rele, dar să fii obligat să le suporți pe toate este frustrant. Este frustrant că nu poți evada, că nu poți uita, că există momente când vezi firul care te trage, iar din o mie de rele trebuie să îl alegi pe cel mai bun rău. Este frustrant că uneori firul trece prin mijlocul unui cerc de foc, iar în cazul acela, ca să te arzi cât mai puțin (cel mai bun rău), trebuie să sari, adică să mergi în direcția firului. Să fraternizezi cu dușmanul. De ce dușman? Pentru că se mișcă. Pentru că dușman înseamnă rău. Iar cum binele, sfios, lipsit de dinamism, este inapt să se transmită, rămâne răul care, în schimb, cu mult mai plin de râvnă, ține să se propage… și reușește. Firul te obligă să te mişti. Este, astfel, rău.

Dar toate apele trec.

Eu știu că gândesc. Știu că am o conștiință. Însă nu sunt sigură de asta privind pe oricine altcineva din apropierea mea. Pentru mine, cealaltă parte a planetei nu există. Ba există, dar doar atunci când mă gândesc la ea. În afara camerei în care stau nu există nimic. Nu există decât ce văd. Iar ce apare după aceea este atras de gândurile mele. Cu alte cuvinte, aș putea fi singura entitate conștientă care își creează universul. Dar tu, cel care citești acum asta, știi că gândești și că ai o conștiință. Știi că da, trăiești. Poate că gândești ca mine, iar atunci, dacă tu ești sigur că exiști, iar eu te asigur că fac la fel. Am putea fi singurele entități conștiente care își creează universul/rile.

Revenind la liceul meu. Va trece. Toate trec 🙂 şi va veni o vară şi încă o iarnă şi apoi o vară şi vom alerga după ele în timp ce firul se mişcă.

10.

apropo: lupul ăsta nu mai are lanţuri >:D<   > : )

Anunțuri

2 răspunsuri to “Ce rău e uneori că suntem oameni”

  1. nu stiu de ce, dar imi vine sa-ti recomand „The Timetraveler’s Wife”. De citit.

  2. balinferi Says:

    Eu ţi-as recomanda Feuerbach, Nietzsche, Bergson, Schopenhauer şi puţin Kant. Pari capabilă să-i înţelegi, iar dacă vei înţelege spusele lor vei afla si câteva răspunsuri la întrebările de genul „de ce?”.
    Cealaltă parte a planetei nu există decât în clipa în care mă gândesc la ea…sau : oare marea face valuri si când n-o priveşte nimeni?

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: