I

Niciodată nu poți ști ce gândesc oamenii, însă uneori ea știa. Se spunea că gândurile pot fi măsurate, că unul poate fi mai puternic decât celălalt și că ele pot modifica realitatea, lumea materială. Erau și acele experiențe te-ki, cu mutarea lucrurilor dintr-o parte a camerei în alta. Chiar și acea Nina Kulaghina, rusoaica cu puteri paranormale.
Una peste alta, erau prea multe lucruri într-o lume atât de mică. Iar ea credea în ele. Ar fi fost și stupid să nu o facă. Acum, de exemplu, știa ce era în mintea vânzătorul de înghețată. Ar fi fost mai bine dacă și-ar fi luat altă bluză, însă acela era gândul ei. Gândul lui se asemăna cu acela al vânzătorului de cărți care nu numai că o gândise, ci o și spusese, iar de atunci nu mai trecuse pe acolo, deși avea o datorie de paișpe’ lei.
Următorul lucru la care ea s-a gândit a fost că ar fi fost mai bine pentru el ca ea să își ia altă bluză.
Alteori, și doar dacă voia ea, alții puteau afla ce gândea. Nu erau cuvinte, nu chiar. Erau imagini.
Odată a reușit să trimită o frază, în timpul testului la fizică către fata din fața ei care scria în draci, cu BlackBerry-ul negru pe genunchi. Fata se întorsese nedumerită, iar ea a întrebat-o cum era la doi be. A luat șapte, prea mult pentru cât era pe foaie, cinci formule care i s-au părut potrivite și un desen, plus acel doi be, iar de atunci n-a mai încercat. Mintea omului putea înțelege prea bine o imagine.
Ca acum!
Vânzătorul țipă, un sunet gros, îngrozit, împinse cu mâinile în tejghea de parcă ar fi vrut să o răstoarne și sări în spate, cu brațele întinse în față ca doi șerpi rămași în urmă din capul Meduzei. Se lovi puternic de perete, iar ea s-a strâmbat pentru că cu puțin timp înainte să proiecteze imaginea în mintea lui a observat un fier din acela puțin arcuit la capăt pe care se puneau pungile cu semințe, iar acum nu-l mai vedea și avea ea o idee asupra locului unde intrase. Bărbatul alunecă, timp în care țipătul lui se transformă într-un gâfâit, o simfonie ciudată în care se împleteau icnetele și pufăiturile. Pungi de bomboane îi cădeau în poală și pe lângă el, într-un frumos curcubeu de plastic. Picioarele-i loveau fără sens, alunecând pe gresie – credea că era gresie, acela era primul cuvânt care i-a venit în minte când a văzut ce era pe jos, însă putea foarte bine să fie orice altceva. Cât despre restul cunoștințelor ei în materie de construcții, știa cum arată marmura și parchetul și mai știa de asemenea că triunghiul era cea mai puternică structură posibilă, pentru că turnul de radio care se construise de curând la Sudului era făcut doar din triunghiulețe. Și câte ceva în plus, dar nu prea multe.
Când găsi un punct de stabilitate, omul se ridică și dispăru în spatele ușii din stânga lui, dreapta ei. Probabil că partea rațională își făcu prezența, pentru că după câteva secunde apăru din nou. Și-a amintit deodată de cutremurul din ’77, și de cel care coborâse scările blocului care se zguduia, iar când ajunsese jos avea părul complet alb.
Se uita la ea cu gura căscată într-un O ca în benzile desenate, încercând să articuleze o idee logică, însă tot ce îi ieșea era doar:
– Tu… Capul… Dumnezeule… Eu… Ei… A…
A privit în mintea lui, curioasă, însă a fost refuzată de la început. N-a putut vedea nicio idee concretă, doar un haos roșu-portocaliu, ca apusul, însă mult mai violent, o furtună vara după trei zile de căldură infernală. Și, într-un fel, chiar asta era în capul lui, un infern rotitor. Frică. Nu, nu frică. Groază. Acel gen de teamă profundă care nu poate fi decât opera necunoașterii și al superstiției. Ceva care semăna cu frica de diavol. De moarte.
Pentru că imaginea pe care ea i-a oferit-o a fost o gaură în flăcări din care se repezea un demon. Și părea real, chiar părea real. Dacă nu ar fi părut, el nu ar fi gâfâit ca un alergător după maratonul vieții lui.
– Ai văzut asta?
S-a încruntat nedumerită și a clătinat neîncrezătoare din cap, răsucindu-se și întrebându-se dacă a mai văzut altcineva asta, însă strada era pustie. La o adică credea însă că acea cameră ar fi putut filma. Camerele întotdeauna prindeau imaginile. Nu, unghiul nu era bun.
– Poftim?
– Aia! Tu! Aici, chiar aici.
Își atinse capul pieptului cu mâna stângă, dar părea că nu era de ajuns, așa că strânse pumnul și apăsă. Apoi puse și mâna dreaptă, ceea ce îi amintea puțin de manevra Heimlich.
– Nu? N-am văzut. Ești O.K.?
Atunci furtuna mentală se domoli. Scăzu în intensitate până la nivelul unei ploi de toamnă. Picături acide de frică, însă gândul inițial care o deranjase era îngropat adânc, foarte adânc. Văzu, simți întrebarea bărbatului pe care îl chema… îl chema Tuader… și văzu/simți și răspunsul, dinainte ca el să îl dea.
– Cred că da. Cred că mi s-a părut, dar… Dumnezeule mare, a fost îngrozitor.
Ea și-a dezvelit dinții de jos și jumătate din cei sus.
– Ăm. Pot lua Hit-ul ăsta?
– Poți să… da, ia-l și… Dumnezeule. Lasă că îmi revin eu.
Și chiar părea că o să o facă, pentru că emise un râset foarte ciudat după urletul de mai adineauri, întrerupt brusc. S-a considerat invitată să plece. Banii erau deja pe masă, scăpați ca prin minune de atacul asupra tejghelei.

Anunțuri

3 răspunsuri to “I”

  1. Diana Says:

    Bravo!

  2. balinferi Says:

    Da, copil, aşa se face! Bravo!
    ( Ma bucur foarte mult că ai depăşit textele de stare si te-ai întors pe tarâmul adevăratei scriituri)
    Să nu te opreşti aici, vreau şi II şi III şi tot aşa până departe.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s

%d blogeri au apreciat asta: