Archive for the Concurs Category

Concurs, concurs

Posted in Concurs, Cărţi on 14/12/2010 by Silvana

Se pun la bătaie patru pachete a câte trei cărți și tot ce trebuie să faceți este să dați un comentariu aici, pe blogul acesta, cu ultima carte pe care ați făcut-o cadou.

Suuupeeerthare:D

Posted in Concurs, Cărţi, Muzică, Recenzii on 24/04/2010 by Silvana

Fost la Monnet (care se scrie cu un n sau cu doi n) (şi cu ocazia asta am deschis două ferestre de Firefox tot apăsând Ctrl+N în loc de Ctrl+I), fost cei mai buni, lăsat poporul cu gura căscată, în lacrimi (după preferinţe), final glorios – Sânziana a dat o lovitură de împărăţie şi s-a încoronat singură -, așteptăm premiul, toată lumea îmbrăţişat şi noi îmbrăţişat pe toată lumea, întors în lume – unde e cenuşiu, naşpa şi pute. Ce păpădie, că acum eram pe scenă! Când s-au întâmplat toate astea???? Unde-i timpul?? Oho, merită să „munceşti” pentru asta, chit că pierzi ‘nşpe ore de istorie. Şi îţi mai prinde şi testul absenţa, deci e Foarte Tare.
Astfel încât continui să joc teatru şi la anu’, deşi iniţial abia aşteptam să se termine. Regret absenţa a două persoane, dar nici Dumnezeu nu cere mai mult decât poţi da. Uahaaaaa, a fost Superb.

Şi mă doare să mă rup de acest subiect, să nu mai scriu despre el, dar asta e. Între timp am terminat o carte drăguţă, dar plină de greşeli de genul drăguţ-o, ne mai pomenit, nici o şi câteva elemente destul de puerile, dar per total mi-a plăcut pentru că vorbea despre istoria Franţei, anul 1556. Stăpânul tuturor dorinţelor de la editura Alfa.

Am mai descoperit o melodie – de la TSFH, logic. Eu mă întreb, cum puteau oamenii să trăiască fără astfel de melodii? Ce era lumea înainte de X-Ray Dog, Two Steps From Hell, Immediate Music, Future World Music sau Brand X Music? Ce eram eu înainte de astfel de melodii. Ce viaţă, frate!

Pentru victorie!

Posted in Concurs, Cărţi on 19/09/2009 by Silvana

Bucățile împrăștiate tremurară și se îndreptară singure spre centrul camerei unde se uniră formând o masă gelatinoasă, argintie și nenaturală. Forma se ridică în aer, tentaculele de materie târându-se pe podea și ștergându-se ca urma unui melc privit înapoi prin timp. Aerul se încinse și Yassuna își simți firele de păr răsucindu-se și arzându-se la vârfuri. Simți miros de ars. Era ca și cum cineva aprinse mai multe lumânări și le așeză pe toate la câțiva centimetri de fața sa. Își puse mâna la ochi. Putea simți particulele cum se uneau și se distrugeau reciproc, generând radiație, căldură și lumină și un sunet ca un bâzâit uniform de albine. Pentru o clipă forma străluci ca soarele, razele iscoditoare pătrunzând până și în porțiunea de perete acoperită de spatele ei, clipă în care Yassuna își regretă alegerea. Cu un fâsâit scurt cărțile aruncate luară foc și dansând prin aer se carbonizară în câteva secunde, rămășițele mici și negre strecurându-se printre scânduri sau împrăștiindu-se în cameră. Și apoi toată energia fu absorbită de cristal. Se finisa. Devenea mai transparent, mai rece, iar bâzâitul încetă. Razele lunii îl străpungeau printre gratiile de la demisol. Pentru o clipă atârnă în aer învârtindu-se ușor pe loc, susținut de o sfoară invizibilă și apoi…
Căzu.
Yassuna se repezi. Erin venea în spatele ei și o apucă de mantie în încercarea de a pune el primul mâna pe piatră. Elfa îl împinse și strigă furioasă:
– Este al meu!
Erin se împiedică, dar patină pe podea și se redresă plonjând înapoi spre centrul camerei. Yassuna sări și ea și își întinse mâinile. Coatele i se loviră dureros de podea și genunchiul rănit protestă vehement când îl întinse, durerea tăind prin carne tot mai sus. Mâinile lunecară pe lemn și găsiră cristalul, scăpându-l și găsindu-l din nou, apoi acesta zbură în colțul camerei lovindu-se de pereți când Erin îi lovi mâinile întinse. Se ridică și se aruncă din nou și de data aceasta palma i se închise în jurul lui. Se rostogoli pe spate înainte ca Erin să se repeadă din nou și se ridică cu grația felinei, îndreptându-și pumnul strâns spre cer și strigând:
– Al meu! Este al meu!
Piciorul drept îi pulsa dureros și se înmuie. Aproape căzu. Erin se ridică în picioare furios și cu fața înroșită de efort… și de rușine. Avea și de ce. Yassuna îl privi îngâmfată și își flutură pumnul prin fața acestuia, iar dintre degetele strânse izbucnea lumina unui soare în miniatură.
– Ai pierdut. Atac Atriss-ul.
– Nu o vei face.
– Ba da. Am asta.
– Cetatea este de neatins, indiferent ce ai tu. Îți expui oamenii… și pe ai mei unei avalanșe continue de bolovani și ulei încins, ca să nu mai pomenim de sulițe și săgeți. Nu ai nicio șansă, iar eu nu am de gând să te ajut. Nu am avut niciodată.
Se întoarse și aproape ieși din cameră când Yassuna îi strigă:
– Ba da, am! Și încă câte. Am, ai înțeles? Poporul elfilor este de partea mea. Regele Ceasornicar fuge așa că nu îmi pomeni tu mie de bolovani și săgeți. Își flutură mâna jumătate furioasă că pierdea ajutorul lui, jumătate convinsă că putea câștiga și fără el. Regele Ceasornicar fuge de mine.
– Trei sferturi din armata ta sunt trupele mele, iar eu mă întorc. Nu am de gând să îmi omor oamenii atacând un oraș din Stâncă sub amenințarea în fiecare secundă a morții, îi aruncă Erin peste umăr, oprindu-se și așteptându-i răspunsul.
– Ambele armate sunt înfometate și demoralizate. Ai nevoie de un loc unde să te odihnești și de unde să pornești din nou. Îți vei pierde jumătate din oameni pe drum înapoi, iar apoi îi vei pierde pe toți dacă eu voi eșua și Regele Ceasornicar se va întoarce, spuse Yassuna.
Erin se întoarse spre Yassuna cu pumnii strânși și buzele strânse într-o linie subțire de furie.
– Auzi, știi ce? Nu ți-am promis niciodată că te voi ajuta. Ți-am oferit ajutorul cu de la mine bunătate. Nu ai nici un drept asupra mea, regină a elfilor, și nu vei avea niciodată. Dacă îți închipui că oamenii mei se vor sacrifica pentru o cauză care nu este a lor, te înșeli.
Yassuna avu nevoie de toată stăpânirea de sine pentru a nu se da un pas în spate și pentru a rămâne fermă pe poziție. Era atât de supărător când vedea că inimile oamenilor, avantajul himeric pe care îl crezuse alături de ea se risipea în fum. Îi era rușină să gândească așa, dar se bazase mult timp pe ce îi spusese Robert. Era nemaipomenit dacă Erin o iubea, era nemaipomenit de nimerit. Ce dragoste mai folositoare? Conducătorul oamenilor și regina elfilor. Un pion și o regină. Și acum? Pierd ce am câștigat? Răspunsul veni inevitabil: Nici vorbă.
Dar Erin ieșise din cameră. Zâmbetul elfei se șterse. Alergă spre el și îl prinse de mânecă.
– Și dacă îți propun un pact?
Avea nevoie de el, chiar avea. Sau măcar de armata lui.
– O, asta ar fi extraordinar de interesant. Trebuie să fie ceva nemaipomenit. Uimește-mă.
– Nu o să îți placă.
– Normal. Totuși spune.
Yassuna deschise gura și vru să își spună gândul.
– Ei?
Nu, sub niciun motiv nu va accepta. Nici nu merită să încerc. Trebuie să schimb.
– O singură zi. Atacăm. Dacă fortăreața nu va cădea într-o zi vom pleca.
Sau vei pleca doar tu. Trebuia să cucerească castelul, era neapărat nevoie. Nu accepta altă cale și nu știa ce ar fi putut face dacă Erin ar fi continuat să refuze până la sfârșit. Trei sferturi din armata ei era formată din oameni, da, din oamenii lui, dar ei erau trupe de sacrificiu. Și pe de altă parte se înmulțeau ca iepurii. Războaie au fost de când lumea, iar oamenii au trecut mereu peste ele. Nu conta că nu aveau magie. În scurt timp aveau să devină rasa dominantă, cel puțin Mana așa spusese și ea o credea. Așa că, dacă oameni erau destui, cui îi păsa de pierderea câtorva mii pentru o cauză puternică, pentru cauza ei? Își permiteau.
Dar elfii? Erau atât de puțini. Și erau poporul ei. Nu, sub nici o formă nu îi putea pierde pe oameni degeaba. Elfii mureau și ei dar nu se procreau atât de repede. De ce nu, în fond și la urma urmei? Așa erau conducătorii, așa gândeau conducătorii, așa acționau conducătorii cei buni. Oamenii în primele rânduri, elfii în spate.
– O zi? pufni el. O zi? Ai pretenția să cucerești o fortăreață ca Atriss într-o zi?
– Știi că un atac ca acela pe care am de gând să îl conduc va fi rapid sau nu va fi deloc. Nu îmi permit să stau sub săgețile lor săptămâni întregi. Înaintez pe Stâncă într-o zi și cuceresc Atriss-ul. Nu uita că am cristalul.
– Știi ce nu îmi place la tine, Yassuna? Vorbești cu persoana întâi. Atac, fac, înaintez. Mi se pare un orgoliu exagerat. Elfii sunt puțini, să nu crezi că nu știu. Dacă ai intenția să mă faci să te ajut, ai face bine să vorbești altfel.
Yassuna se abținu să nu îl pocnească. Cine era el de i se adresa așa? Fii atent tu cum vorbești, prietene.
– Mă ajuți sau nu? Dacă nu, pleacă naibii și lasă-mă în pace. Nu am nevoie de lichele.
Puncte roșii îi aprinseră obrajii omului.
– Te ajut, Yassuna, dar doar o zi. Dacă nu cucerim Atriss-ul din prima te părăsesc.
– Doar o zi, ai să vezi.
– Bine, spuse Erin după un moment de șovăială. Așa să fie. Cu o singură condiție.
– Care?
– Generalii mei să fie de acord. Dacă da, când vom ataca?
– Ai să vezi, spuse Yassuna zâmbind meschin, fericită că armata oamenilor era, cel puțin pentru o zi, din nou de partea ei.
Și cu puțin noroc va rămâne de partea mea pentru totdeauna. Nu conta că Erin nu o agrea. De fapt, ce se întâmplase? Se comportase frumos cu el în ultimul timp, nu își explica reacția lui. Nu contează. Dacă își va cunoaște lungul nasului va rămâne în viață.

– Ai de gând să pornești pe furtună, Yassuna?
– Maiestate.
– Ai idee câți vor muri?
Câți dintre ai tăi, vrei să spui, gândi ea.
– Este cel mai bine. Oamenii vor fi protejați de vrăjile elfilor
(Care vor suferi o mică defecțiune pe parcurs.)
și vor putea urca nestingheriți pe Stâncă.
– Și tu ce rol vei avea aici?
– Eu voi deschide drumul.
Generalii măsurau camera oprindu-se din când în când ca să arunce un ochi pe hartă. Erin privea norii care deveneau mai luminoși. Bătea nervos din picior ritmul unui cântec pe care Yassuna îl recunoscu ca fiind Când eram la mine acasă.
– Încetează!
Omul îi aruncă o privire supărată.
– Este ceva care nu îmi place la planul acesta, Maiestate, spuse unul dintre generalii oamenilor, ceva pe care nici toate asigurările tale nu îl pot scoate din sufletul meu. Eu nu am de gând să particip la asta, nu vreau să mă implic aici. Atriss este de neatins.
Își scoase mânușile și le aruncă pe masă.
– Parcă era vorba că dacă găsesc cristalul vom ataca fortăreața! spuse elfa adresându-se adunării. Nu aveți cuvânt.
Aș, deșteaptă mutare Yassuna, gândi Erin. Se pare că nu avem altă șansă decât să te aprobăm. Unde am ajuns. Suntem de trei ori mai numeroși ca tine dar trebuie să te urmăm. Minunat.
Se ridică în picioare și se apropie de elfă.
– Dacă unii dintre noi simt că ceea ce vom face în noaptea aceasta nu are șanse de câștig, le sugerez să plece. Nu avem nevoie de lași sau de lichele.
Elfa îi aruncă o privire în care amuzamentul se împletea cu recunoștința. Continuă:
– Însă ceea ce simt eu e că în acest moment istoria poate lua o cotitură majoră. Da sau nu? Eu sunt de partea ei. Cine este cu noi să se ridice și să se apropie.
Pentru o clipă îngrozitor de lungă crezu că nimeni nu avea să îi aprobe. Îngrozitor? De fapt, de ce era îngrozitor? Nici lui nu îi plăcea planul. Se zbătuse două ore între decizia aceasta. Dar acum a ales, neplăcut, da, dar a ales și știa că avea să țină cu dinții de acea hotărâre. Era sau nu cu Yassuna? Era.
Boaz se apropie, apoi unul câte unul, după primul exemplu, se adunară în jurul lor. Erin întinse palma deschisă în mijlocul grupului și așteptă reacția. Când un mănunchi de mâini se formă ascunzându-i în întregime propriul lui braț, toate privirile se îndreptară spre Yassuna. Fără șovăială, regina recunoscută a elfilor își întinse mâna subțire pe degetul căreia sclipea inelul și o puse deasupra celorlalte.
– Pentru victoria asupra Stâncii! Pentru câștigarea Atriss-ului! Pentru victorie!
În noaptea aceea aerul răsună de un singur strigăt smuls din șaptesprezece piepturi, cu unul mai puțin decât trebuiau să fie. Stelele păleau.

Aceasta este creația mea pentru concursul aceasta, sponsorizat de Oana Stoica Mujea. Ei, când am terminat și am pus la Adaugă articol nou mi-am dat seama că nu am nicio idee pentru titlu. Acum nu dați în mine, dar voiam neapărat să public povestirea :D. Sper să vă placă, mie îmi place.

Crucificarea Diavolului

Posted in Concurs, Idei, Nemira on 14/08/2009 by Silvana

Ca un obiect mult prea mare căruia i s-a dat un brânci din glumă de pe vârful unui deal abrupt; o ia la vale și, indiferent dacă îți dorești sau nu – indiferent cât îți dorești – nu îl mai poți opri. Te poți așeza în fața lui la început, dar îndată ce trece de acea limită te strivește în goana-i nebună. GLUMĂ NEBUNĂ! Glumă care continuă tragică de milioane de ani, o glumă crudă care va tot continua alte milioane de ani. Dumnezeule, de ce mă chinui?

Așa a început și tot așa va continua, crescând direct proporțional cu toanele idioate ale unui adolescent care a prins gustul puterii, frumuseții și mai ales al gloriei strălucitoare de care nu a putut avea parte, mereu și mereu în umbră, toanele unui fiu care s-a ridicat împotriva Tatălui. Se spune că aici, jos, departe de fața Lui divină, este fierbinte.

Dar eu nu simt decât gheața remușcării care îmi strânge inima – care inimă? – și care îmi sfâșie pereții sufletului ­– care suflet? – ca niște țurțuri de oțel cu marginile zimțate. Și în momentele când sunt singur îmi doresc să înceteze, ghearele îmi brazdă pieptul, gheare care au fost odată ­– când? – mâini de înger. Și nu mă pot opri. Ah, viciu! Aș putea spune Piei Satană! dar… ironie.

M-au numit Răul. Da, sunt incredibil de rău. Privesc până la hotar și tot ce văd este opera în a cărei imagine mă răsfrâng dureros, un chip de înger mutilat de milioane de ani de ură. Imperiul meu nu vede că mă prăbușesc. Eu, cel care s-a ridicat împotriva Marelui Creator, eu, Lucifer, Satana… mi-e rușine!

Nenorocitul de mine, opera de răutate se apropie de final și atunci… aștept verdictul. Mi-e groază de momentul în care va cădea tot ce am făurit eu, primul căzut, cu fața arsă, iar El o știe și îmi prelungește suferința și simt că reîncep să Îl urăsc. Aș reîncepe lupta cu forțe noi, căci acum cred că m-am odihnit, dar nu m-ar privi încă o dată așa cum știe doar El să mă privească? Și încă o cicatrice mă va brăzda acolo unde nimeni în afară de Tatăl nu poate intra.

Sunt nehotărât, simt că mi-e ruşine, nu mai am odihnă, aș implora iertare, orgoliul mă înfrânge. Nu, îşi țipă disperarea, iar zbieratul lui îmi umple nopțile și întunecimile. El știe. Am încercat să renunț, din nou și din nou, dar adâncul meu fracționat e încă prea prins de setea de putere. Dacă m-aș întoarce! Nu există iertare pentru unul ca mine și atunci încerc s-o dreg şi mă căiesc și sper la iertare. El poate ierta totul, poate chiar şi pe mine, dacă m-aş uita la El.