Archive for the Idei Category

Planuri de viitor

Posted in Idei on 18/03/2011 by Silvana

Tocmai mi-am terminat pentru a doua oară ghiozdănelul pentru cutremur, iar cu ocazia asta mi-am găsit niște pantaloni pe care îi credeam dispăruți. Da fapt, azi i-am verificat conținutul, să fiu sigură că nu este ceva în plus sau în minus. Sunteți liberi să râdeți. E penibil. Nu o să am timp să mi-l iau, deși este foarte la îndemână. Nu o să am timp să ies din bloc. Nu o să îmi mai amintesc de el, în disperarea momentului. Dar poate că da.
Și chiar cred că trebuia să mă pregătesc cumva. Îmi urăsc blocul. Este puțin înclinat, iar la un cutremur mai puternic care va veni – mai devreme sau mai târziu – cade fără îndoială. Tata zice că oricum, dacă e să se întâmple și rămânem în viață, tot vom găsi chestii printre dărâmături. Eu nu cred. Nu cred că documentele vor rămâne intacte, hainele nicidecum, iar hard-diskul cu toată istoria mea consider că este muuult prea sensibil. Cărțile cred că rezistă, dar contează prea puțin în situația respectivă.
Așa că mi-am umplut ghiozdănelul cu haine, periuță/pastă de dinți, săpun, adidași, hartă a Bucureștiului și hartă a României, două pungi (una e de la Nemira hehe, nu că ar avea vreo importanță), încărcător pt telefon (nu știu unde aș putea să mi-l încarc, dar nu se știe niciodată), câteva lanțuri de argint pentru amanet (din nou, nu se știe niciodată), spirt și vată, copie după buletin.
Iar după această faptă minusculă, în ciuda faptului că documentele familiei nu sunt într-un seif, așa cum aș fi vrut, mă simt puțin mai în siguranță. Iluzia omului modern este siguranța.
Mintea mea  îmbuibată cu prea multe cărți în care totul curge de la sine și probleme se rezolvă cu cât dai mai multe pagini a creat mai câteva scenarii – datorită cărora partea rațională se tăvălește în chinuri de râs. De la Noua Ordine Mondială până la tunelurile din Bucegi (de asta e acolo și harta României). În orice caz, chestii mult prea fantastice ca să meargă. În ultimele zile mi-am dat seama, din nou, cu tristețe dezamăgire și frustrare că lumea nu-i chiar atât de roz. Ai fi crezut că mi-am învățat lecția, dar na! ce poți să ceri de la cineva care spune că-i Stăpânul Întunericului? AAARGH! Mai bine nu aș mai citi genul ăsta de cărți.

V.I.T.R.I.O.L.

Posted in Idei on 15/01/2011 by Silvana

Într-un final, după vreo 5-6 luni de „muncă” în două schimburi, schimbul de vară și schimbul de iarnă, am cumpărat azi ultima piatră și am lipit-o în chakra inimii. A ieșit asta.

și alte poze din schimbul de iarnă:

și din cel de vară:

și începutul

și o privire mai atentă:

și gata 🙂

The Reaper

Posted in Idei on 03/01/2011 by Silvana

Zidurile întunecate ale castelului se ridică din spatele perdelei de apă. Sari. Vântul îți șuieră pe la urechi. Aterizezi într-un mic pleoșcăit umed pe care îl auzi doar tu. Pe metereze, în ciuda ploii, zeci de torțe ard și zeci de arcași stau încordați în căutarea ta. Nu-ți faci probleme, încă nu te văd. Mai aproape. Mușchii se încordează din nou și eliberează presiunea într-un nou salt. Știi că e periculos.
Vezi capetele săgeților lucioase, pline de otravă, ieșind din tenebrele fortificațiilor. Cred că ești slab, însă nu inofensiv. Cu toate acestea, te subestimează. Cred că este pierdere de timp să stea în ploaie, în căutarea ta. Cred că ești doar un om.
Dar nu cu mine alături. Cu mine, ești mult mai mult.
Mult mai puțin, vrei să spui.
Nu fi disprețuitor, puterea ta vine de la mine.
Degetele de la mâna dreaptă se strâng pe mânerul sabiei.
Nu, nu asta.
Știu, taci din gură.
Următorul pas te va aduce în bătaia săgeților. Ridici privirea și te uiți la crengile copacului care te adăpostesc. Celălalt te împinge mai departe. Țâșnești către ziduri. O clipă, doar o clipă, apărătorii rămân consternați când te văd apropiindu-te. Unii nici nu credeau că exiști. Apoi eliberează ploaia de săgeți. Nu-ți curge sânge. Veninul nu te afectează.
De pe zidul frontal se înalță o suliță. Abia apuci să o vezi. Ți-a străpuns inima. Te oprești. În întunericul glugii ochii roșii ți se aprind. Îți faci drum printr-o nouă rafală de săgeți și ajungi lângă ziduri. Piatră cu piatră, înfigând pumnalele, ajungi la prima fereastră. Cineva se apleacă peste margine. Fără îndoială că te scăpase din vedere. Mâna stângă ți se mișcă singură implantându-i ghearele adânc în gât; îl scoți prin geam, desfaci ghearele și îi dai drumul în ploaie. Urci prin fereastră și pornești pe un coridor întunecat.
N-am apucat să îți spun până acum, dar nu-mi place sabia ta… și nici pumnalele. Abia aștept să-mi revăd coasa.
Unde e?
Te conduc eu.
Și într-adevăr simți cum frâiele corpului tău nu-ți mai aparțin. Ți se întunecă vederea.
Vreau să văd.
Nu și dacă trebuie să te conduc eu. Îmi trebuie control absolut, îmi scad puterile.
Atunci ia-ți labele de pe mine și spune-mi pe unde să o iau.
O să ajungi la niște scări. Coboară.
Are dreptate.
De unde le știi pe toate?
Am trecut pe aici de multe ori.
Sunt sigur.
Ia-o la stânga. Coridorul. Aleargă, nu avem timp. A treia ușă. Nu, a treia din stânga. Aici e o gardă.
Însă nu mai constituie o problemă. Alunecă pe perete, murdărindu-l cu sânge. Deschizi ușa. Îl simți pe Celălalt fremătând de încântare. În gură ți se adună saliva și părul ți se ridică pe ceafă. Înăuntrul tău parcă este un focar de căldură.
Pe toți pereții de granit strălucesc lamele perfecte ale pumnalelor. În față este un șemineu. De ce să încălzești o sală a armelor? Calci pe blana unui urs maro.
Hai mai repede, ce te holbezi peste tot?
Îmi place… uite, vezi acolo în capăt, sabia aia…
LASĂ SABIA!
Ochii ți se smulg fără voința ta din locul acela, cu atâta îndârjire că până și capul ți se mișcă în dreapta, către locul căutat de El. Te lupți pentru controlul propriului tău trup.
Încetează, nu așa ne-a fost vorba.
Vorba ne-a fost să îmi iei coasa înapoi. Nu să te uiți după inutilități.
Te întorci din nou către sabie.
N-am ochi! Nu te mai uita la ea!
O vreau.
Le luăm pe amândouă, dar găsește-mi…
UITE-O!
Te apropii, desfaci sigiliul și îi iei coasa.
Ești mulțumit?
Foarte. Acum hai înapoi, să terminăm treaba asta. Să nu spui că te abandonez acum.
Vreau și aia.
Ne îngreunăm prea mult. Cum o să ieși de aici cu o coasă și două săbii?
Nu cum am intrat, în mod sigur.
Auzul tău extraordinar acum, din pricina simbiozei, prinde zvon de pași grăbiți pe piatră.
VIN! Ieși afară până nu ne prind pe amândoi.
Te scuturi și întrerupi controlul Lui. Ținând coasa în mâna stângă, arunci în timp ce alergi sabia ta și vrei să o apuci pe cea de pe perete. Ca de la mare depărtări vine vocea Lui, urlând să te grăbești.
Ușa se trântește și în sală intră, într-o îmbulzeală de armuri și săbii scoase din teacă, primii soldați. Nu mai ai timp de sabia cea frumoasă.
Auzi… cumva coasa ta are vreo putere specială pe care să o folosesc eu?
NU, NU, NU, SĂ NU ÎNDRĂZNEȘTI!
Te apleci către armă, însă corpul îți înțepenește la zece centimetri de ea.
Suntem pe cale să murim amândoi, dacă nu îmi dai voie.
Nu și dacă întrerupem simbioza.
Ești nebun? Nu am încredere în tine? Eu cum mai ies de aici?
Îți promit că după ce termin cu ei, te ajut.
Nu!
Însă deja simți cum Celălalt se smulge din tine. E ca și cum zece mii de ace te-ar înțepa pe tot corpul, lăsând sângele să curgă. Și de data asta curge. Țipi, însă el reușește să se rupă. Aerul se răcește dintr-odată cu vreo douăzeci de grade. Începi să tremuri și te lovești de peretele din spate, alunecând în jos pe el.
Moartea se apleacă și își ia coasa. Rânjește. Soldații din față își amintesc brusc ce lucruri care nu suportă întârziere au uitat să facă. Panica își întinde brațele printre ei. Sunt atât de îngroziți încât unii dintre ei încremenesc. Pupila li se micșorează până devine un punct în mijlocul irisului. Sângele li se scurge din fețe. Unii dintre ei mor de frică. Poate că ei sunt cei norocoși, pentru că, oricum, El îi curăță pe toți.

 

Mulțumiri lui Rake pentru că mi-a dat voie să îi fur&continui ideea.

Ale manualului

Posted in Cărţi, Idei on 14/12/2010 by Silvana

Oamenii nu sunt mulțumiți cu soarta lor și aproape toți – bogați sau săraci, geniali sau mediocri, celebri sau anonimi – și-ar dori o viață diferită de aceea pe care o trăiesc. Deci, pentru a potoli – în mod fraudulos – această dorință, s-au născut ficțiunile. Acestea sunt scrie și citite pentru ca oamenii să trăiască viețile pe care nu se resemnează să nu le aibă.

Mario Vargas Llosa

Încercările de definire a romanului […]

#1 producție a imaginației de lungimea unei cărți;

#2 cel mai puternic mijloc de comunicare între visul unui singur om și realitatea profundă a tuturor;

#3 o iluzie a realității;

#4 istorie fictivă.

Rațiunea este fiica imperfecțiunii

Posted in Idei on 03/11/2010 by Silvana

Capitolul I

Mă gândeam la cum se poate distruge dragostea prin dorința de mai multă dragoste, ideea de perfecțiune prin disperarea de a o atinge, arta prin așa-zise inovări ale artei și mai presus de toate umorul prin miștocăriile proaste, nesimțite, aruncate în față ca o pleașcă. Citeam un site și mă gândeam la ce stadiu suntem de am ajuns să târâm în mizerie valorile morale și să promovăm acele lucruri de care la primul nivel ne este scârbă, dar care, în mod paradoxal, prind. Mă doare să spun asta, dar la un așa public, așa teatru. Și cum nu vrem să-i schimbăm pe cei care ne privesc, schimbându-ne noi înșine piesele, continuăm să promovăm aceeași poveste, proastă, fără substanță, imbecilă și lipsită de imaginație, născută din marele gol de creativitate existent în conștiință.

Păi dacă prinde faza, frate, de ce să ne chinuim să fie altfel? Ne ducem apoi la alții și îi învățăm să facă la fel, că alte exemple nu putem da. Poate că nu ne dăm seama că nu e bine. Totuși eu cred că o facem. Dar ne e mai simplu să stăm în fotoliu cu berea în mână și friptura într-o parte, temându-ne de schimbare și denigrând orice element nou care-și scoate capul afară, că e bun sau că e rău. Așteptând să se întâmple ceva. Dar nu noi. Nu noi. Să facă alții, că noi doar vom arunca mizerie în ambele tabere, schimbând fronturile după caz și sperând că, atunci când va cădea primul, vom fi de partea celuilalt. Dacă nu, ne vom reprofila, nu e absolut nicio problemă. Public să avem.

Mă refer la Cațavencu și la politica lor. Acum câteva zile vin niște tipi de la revista asta la noi în liceu și ne propun să colaborăm cu ei. Mă rog, noi oricum știam despre ce era vorba, că d-aia eram acolo. Ei bine, după ce ne spun care e ideea, ne întreabă la ce ne pricepem. Și eu am spus la cărți. Fantasy, SF. Și cum am spus SF i s-a aprins tipului o luminiță în creier: „OK, atunci ia-l pe Asimov și dă cu el de pământ.” WTF! De ce aș face asta? Pot să fac asta? EU, la naiba? Dar de ce mă pui pe mine să fac asta? De ce nu o faci tu dacă ai venit cu ideea, dacă există la Asimov ceva care merită târât prin praf, așa cum faceți cu toate subiectele pe care le tratați în articolele voastre? Ce, crezi că merită să dai cu el de pământ? Ai scris tu cât a scris el ca să îți dai cu părerea în cunoștință de cauză? Pentru ce răutatea asta gratuită? Doar așa, la mișto?

Foarte interesant cum luptați împotriva tuturor pentru că se vinde. Dar nu vă pot acuza, că doar pentru profit facem orice.

Așa că am ajuns să scriu și eu pentru ei, trimițând printre altele primele două paragrafe din articolul ăsta. Nu că-i frumos? :>:>:>

Capitolul II

Raţiunea este fiica imperfecţiunii. La nevertebrate totul este programat : sunt perfecte. La noi, nu! Şi fiinţa imperfectă care suntem fiecare în parte recurge la raţiune, la valorile etice; a discerne între bine şi rău este cel mai înalt grad al evoluţiei darwiniene!

Pe asta a spus-o Rita Levi-Montalcini. Și are atâta dreptate! De aceea țin să spun că uneori invidiez amiba, care nu știe că există și care mânâncă și funcționează fără să își pună vreo problemă existențială. Urcând pe scara evoluției, invidiez vulturii și, de altfel, aproape toate păsările, pentru că au aripi. Uneori, relația dintre mine și viață este de dragoste-ură/ură-dragoste, pentru că uneori este atât de complicată, încâlcită, nemernică (precum cei care o trăiesc), încât îmi vine… nu. Pentru că dacă o urăsc, o iubesc în același timp. Toată furtuna din capul meu și nu numai mă face să simt că sunt și o spun din nou, precum într-un articol de mai de mult, de acum o mie de ani: „trăind, chiar și printre noroaie, este un dar”.

Dar parcă aș vrea o viață fără gândul că de la atâta instabilitate emoțională o să fac pitici pe creier. De aceea spun că invidiez amiba. N-are nicio treabă, e ca o floare. Mă gândeam uneori, dacă ar fi să mi se îndeplinească trei dorințe, care ar fi acelea? Să zbor, să citesc gândurile oamenilor, să fiu nemuritoare. Dar dacă ar fi una singură? În acest moment sunt 100% pentru citirea gândurilor oamenilor.

În urma zilei de azi am venit acasă cu o atâta energie negativă acumulată că mama mi-a spus să ies să mă plimb, nu să o împrăștii prin toată casa. Așa că am ieșit, mulțumindu-i din suflet (pe bune) pentru sfat. Am ieșit, ei bine, – dacă tot suntem la partea cu sinceritatea, hai să o spunem pe toată, deși după atât de multă la un anumit moment dat, mă miră cum de mai sunt în stare de așa ceva – în pantalonii de pijama, geacă, cizme și un fular oribil, dar era oricum întuneric. Și, bineînțeles, căștile. Și am mers, afară era ceață, burnița, iar deodată m-a apucat alergatul. Mă gândeam că fug de ce a fost. Și mă mai gândeam la prima poveste a lui Stephen King din La asfințit. Am alergat până nu am mai putut, m-am odihnit, apoi am reînceput și tot așa, mult timp, ceea ce m-a surprins. Nu că alergam, ci m-a surprins modul în care reacționează ființa umană la anumiți stimuli externi.

Într-o carte, asta l-ar fi calmat pe personaj. Dar nu sunt într-o carte. Iar lucrurile, indiferent cât încerc eu să le modelez după gândurile pe care le am, îmi scapă de sub control. Și la urma urmei, ce control se presupune că am asupra universului material, când eu nici măcar pe mine nu mă pot controla? „Visita Interiora Terrae Rectificando Invenies Occultum Lapidem” Ușor de spus.

Ea știe, ea nu știe

Posted in Idei, Muzică on 02/10/2010 by Silvana

Deschide ochii și se uită în sus. Cerul i se pare un negru infinit, dar e doar de la luminile orașului pe care l-a privit cu câteva secunde înainte. Se întreabă mereu dacă există o altă lume, sau dacă sfârșitul vieții individului este sfârșitul absolut. Se mai întreabă dacă este un blestem sau un dar să fii nemuritor, însă asta nu o poate spune decât, crede ea, cel care a fost la viața lui și muritor și nemuritor. Gândul acesta o apasă tot mai tare și nu știe dacă a făcut alegerea corectă, nu știe nici măcar dacă vrea să afle răspunsul.

Ea nu știe.

Se ridică, vrea să se întoarcă, însă luminile o prind din nou, ca promisiunea unei lumi pierdute. Se afundă iar în gânduri, capturată de acel covor fosforescent ce i se întinde la picioare. Nu știe dacă îi sunt superiori sau inferiori, ei, oamenii de jos. Se simte nesigură, oarbă pe un drum nou. Se reașează pe margine, iar picioarele îi atârnă în gol. Oftează…

Se întoarce brusc, alarmată de un zgomot necunoscut și privește bezna din spatele ei. Din adâncul ei se desprinde o vagă formă umană, care înaintează încet. Îl recunoaște și privirea i se întoarce la lumini. Îi pândește mișcările și îi simte, mult mai puternic acum, mirosul.

– Frumos, nu? Dacă ești acolo nu-ți dai seama.

– Aș vrea să nu-mi dau seama.

– Și eu… într-un fel. Când ești în interiorul oului nu înțelegi că te protejează și te revolți.

– Abia când spargi coaja realizezi ce ai avut și vrei înapoi.

– Dar nu mai poți. Nu putem schimba lucrurile. Asta e.

– Corect.

Înghite în sec. Știe că nu mai poate sta mult. Știe și el, știu amândoi, dar niciunul nu se îndură să rupă minciuna dureroasă în care încă se mai scaldă. Ei sunt sus, lumea e jos, iar asta nu se va mai schimba niciodată.

– Sentimentul ăsta de pierdere este greu de descris, spune el. Îmi roade sufletul.

– Care suflet?

– Greșești. Încă avem unul.

– Unul singur pentru amândoi, jumătate pentru fiecare?

– Dacă vrei tu, poate fi și așa.

Ea tace. Ea nu știe.

Apoi se iau de mână și, primind putere unul de la jumătatea de suflet a celuilalt, rup vraja. Orașul de jos e pierdut pentru ei, orașul a trecut, orașul e mort în ochii lor, iar ei în ochii lui.

Se întorc împreună și pășesc în beznă.

Acum, ea știe.

numele tău ar fi trebuit să fie Soare de vară, nu Fulger. dar cred că și Fulger ți se potrivește bine.

Posted in Idei on 24/09/2010 by Silvana

când m-am întors acolo, la locul cunoscut doar de mine, am descoperit cu groază că groapa pe care o săpasem doi ani era plină cu pământ. am rămas o clipă încremenită, privind cu stupefacție dezastrul și toate cele care au fost mi-au trecut prin fața ochilor. când timpul și-a reluat cursul am sărit urlând de furie și de frustrare și am văzut că abia îmi trecea de genunchi. am căzut și mi-am afundat degetele în pământul moale, am luat un pumn și l-am aruncat furioasă și neputincioasă în grădină. mi-am apăsat palma în mica gaură pe care tocmai o făcusem și am simțit pământul umed de lacrimi, de parcă plânsese, văzând cum zi după zi se acoperă cu el însuși.

l-am lovit și mi-am revărsat furia asupra lui, deși știam că era doar vina mea că a ajuns așa. și am zgâriat, am săpat cu degetele și am dat la o parte primul strat uscat de SOARE, udat de PLOI, uscat de SOARE, udat de PLOI, uscat de SOARE. și când am ajuns la următorul nivel am văzut că era cald și moale și mi-am închipuit cum se afundă sapa, bucăți de pământ zburând prin aer, groapa adâncindu-se, apropiindu-se…

și când, în cele din urmă, privind în sus, cu picăturile de transpirație înțepându-mi ochii, voi vedea cercul gropii deasupra capului meu, voi lăsa sapa la o parte și voi îngenunchea pe pământul VIU. iar când mă voi apleca și voi pune urechea jos, ascultând, voi auzi din adâncul planetei huruitul coloanelor de flăcări ce se nasc, mor și învie din miezul creator a tot ceea ce există… în mine. și voi săpa până acolo, până la miez, până la ultimul nivel, acolo unde demonii născuți din tot ceea ce a fost înainte mea se mănâncă și renasc din foc, întuneric și ură, din dragoste, lumină și aer și zboară afară, însetați de viață și de lumea nouă pe care au (re)descoperit-o. la fel ca mine.