Archive for the Muzică Category

ES IST WUNDERBAR

Posted in Muzică on 30/03/2011 by Silvana
Anunțuri

Îmi voi permite să vorbesc despre Dumnezeu

Posted in Cărţi, Muzică on 08/03/2011 by Silvana

Și despre ce ar răsuna din căștile Lui, dacă s-ar hotărî într-o zi să asculte muzică. Pentru că sunt convinsă că dacă ar fi să aleagă un gen, pe acesta L-ar alege. Poate că muzica I-ar răsuna direct în cap (să îi acord elemente atât de specific umane? Da, pentru că, deși nu este uman, o să spun că are căști – deci urechi – iPod – deci mână și degete care să-l țină – și, în principiu, cam tot ce au oamenii, ca să Îl putem vizualiza). Mi-L imaginez stând pe balcon, sprijinindu-se de balustrada de piatră, cu iPod-ul în mantie. Și-a setat deja melodiile. Închide ochii și inspiră adânc și de fiecare dată când își imaginează ceva, acel lucru chiar se întâmplă pentru că El este Universul și Universul este El, iar gândurile lui își găsesc formă instantaneu.

Poate că ar dansa prin cameră, răsucindu-se după cum sună melodia, iar la fiecare oprire și întoarcere, când degetul mare de la picior atinge covorul din divinele apartamente stârnind un norișor invizibil de praf, regate să se prăbușească și altele să se nască. Își pleacă capul și întinde brațul, iar Francois Ravaillac îl asasinează pe Henric al IV-lea. Își ridică ambele mâini deasupra capului, apoi le lasă încet în jos, imaginându-și – pentru că melodiile acestea îți deschid o paletă întreagă de posibilități – că o jerbă de flăcări țâșnește din ele, iar Londra arde. Se răsucește, un fir din barbă zboară prin aer iar când atinge călimara Napoleon se hotărăște să scrie Codul Civil. Își unește trei degete într-un semn pe care oamenii l-au făcut de multe ori, iar România devine monarhie.

Pe 12 septembrie se naște Hans Zimmer. Pe 4 iulie 1980 de naște Thomas J. Bergersen.  Ei și mulți alții aveau să fure din iPod-ul divin melodiile care îi vor face celebri. Este ceva care ne unește pe toți.

M-am bucurat să văd asta la Kacska16:

Acum o mie de ani și mai mult

Posted in Cărţi, Muzică on 13/10/2010 by Silvana

Aseară mi-am făcut cont pe Facebook și l-am dezactivat dupa 30-45 de minute. Primeam prea multe cereri de prietenie și pierdeam prea mult timp. Plus că sunt împotriva globalizării și chestiilor care te fac să fii friend cu toată lumea, să faci parte dintr-un atât de mare Big. Păstrează-ți individualitatea.
Acum două seri am început să învăț cuvinte în persană.
Luni seară vorbeam cu Răzvan și ne gândeam ce bine era în trecut, pe vremea regilor, conților și ducilor, când dacă te enerva cineva și aveai bani, iar tu erai îndeajuns de… nescrupulos, plăteai un asasin sau îl invitai pe respectiv la un ceai cu otravă. Acum autopsia, hârțogăria și închisoarea.
Pe 13 septembrie a început școala.
Înainte de asta cu vreo trei două-trei săptămâni eram la munte.
Iar înainte, la mare.
Pe 1 februarie era începutul.
Și puțin mai devreme, sfârșitul.
Dacă te mai dai câțiva pași în spate ajungi în 2009.
Și în noiembrie la Gaudeamusul acela minunat.
Pe vremea aceea încă era Diverta la Romană. Și nu: Așa se duc toate. Trebuie să-mi găsesc alt adăpost. Poate Cărturești, sau să o iau înapoi spre Universitate, spre librăriile acelea două, în loc să mă duc spre Romană. Dar se închid prea devreme. Iar în 2011 la sfârșit voi alerga și după iarna asta.
Înainte cu fix un an a fost ziua Sfântului Silvan. Iar pe atunci era clasa a IX-a și eram oarbă și fericită.
Cu multă vreme în urmă încă aveam iPod-ul.
Dar întotdeauna trecutul este frumos.
Creierul are tendința de a idealiza lucrurile.
Iar amintirile mele nu sunt cu nimic mai importante decât ale tale.
Iar suferința lui Iisus nu a fost mai presus decât a aceluia care și-a rupt un picior și-a pierdut o călătorie.

Ea știe, ea nu știe

Posted in Idei, Muzică on 02/10/2010 by Silvana

Deschide ochii și se uită în sus. Cerul i se pare un negru infinit, dar e doar de la luminile orașului pe care l-a privit cu câteva secunde înainte. Se întreabă mereu dacă există o altă lume, sau dacă sfârșitul vieții individului este sfârșitul absolut. Se mai întreabă dacă este un blestem sau un dar să fii nemuritor, însă asta nu o poate spune decât, crede ea, cel care a fost la viața lui și muritor și nemuritor. Gândul acesta o apasă tot mai tare și nu știe dacă a făcut alegerea corectă, nu știe nici măcar dacă vrea să afle răspunsul.

Ea nu știe.

Se ridică, vrea să se întoarcă, însă luminile o prind din nou, ca promisiunea unei lumi pierdute. Se afundă iar în gânduri, capturată de acel covor fosforescent ce i se întinde la picioare. Nu știe dacă îi sunt superiori sau inferiori, ei, oamenii de jos. Se simte nesigură, oarbă pe un drum nou. Se reașează pe margine, iar picioarele îi atârnă în gol. Oftează…

Se întoarce brusc, alarmată de un zgomot necunoscut și privește bezna din spatele ei. Din adâncul ei se desprinde o vagă formă umană, care înaintează încet. Îl recunoaște și privirea i se întoarce la lumini. Îi pândește mișcările și îi simte, mult mai puternic acum, mirosul.

– Frumos, nu? Dacă ești acolo nu-ți dai seama.

– Aș vrea să nu-mi dau seama.

– Și eu… într-un fel. Când ești în interiorul oului nu înțelegi că te protejează și te revolți.

– Abia când spargi coaja realizezi ce ai avut și vrei înapoi.

– Dar nu mai poți. Nu putem schimba lucrurile. Asta e.

– Corect.

Înghite în sec. Știe că nu mai poate sta mult. Știe și el, știu amândoi, dar niciunul nu se îndură să rupă minciuna dureroasă în care încă se mai scaldă. Ei sunt sus, lumea e jos, iar asta nu se va mai schimba niciodată.

– Sentimentul ăsta de pierdere este greu de descris, spune el. Îmi roade sufletul.

– Care suflet?

– Greșești. Încă avem unul.

– Unul singur pentru amândoi, jumătate pentru fiecare?

– Dacă vrei tu, poate fi și așa.

Ea tace. Ea nu știe.

Apoi se iau de mână și, primind putere unul de la jumătatea de suflet a celuilalt, rup vraja. Orașul de jos e pierdut pentru ei, orașul a trecut, orașul e mort în ochii lor, iar ei în ochii lui.

Se întorc împreună și pășesc în beznă.

Acum, ea știe.

STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card

Posted in Cărţi, Muzică, Nemira, Trebuie citit on 14/07/2010 by Silvana

Unele cărți te atrag atât de mult, încât trebuie să îți amintești constant că lucrurile acelea nu s-au întâmplat niciodată și că cel mai probabil nici nu se vor întâmpla. Vorbesc despre STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card, o carte care te face să o iubești și să o urăști în același timp. Să o iubești pentru că nu poți rămâne mut la capacitatea lui Card de a crea un univers cu totul nou, dintr-o idee pe cât de simplă, pe atât de genială. Să o urăști pentru că ești nevoit să te desparți de unele personaje la care ai început să ții pe parcurs și să continui să le urmărești pe celelalte. În STĂPÂNUL CÂNTECELOR acțiunea este atât de alertă, iar în 100 de pagini se întâmplă atât de multe, încât ajuns la pagina 300 și uitându-te la 50, te gândești „Ce mult a trecut de atunci”, ca și cum ar fi istoria ta, ca și cum ar fi ceva care ți s-a întâmplat ție, un lucru pe care ai vrea să îl repeți, dar care știi sigur că nu va mai veni niciodată.

Într-un viitor îndepărtat, în care barierele spațiului cosmic sunt de mult căzute, există o planetă pe care se dezvoltă milenara Casă a Cântecelor, o instituție atât de bătrână încât există multe planete care s-au născut după ea. Cei crescuți acolo posedă o însușire unică. Cântă, însă cântecul lor este diferit față de al celorlalți. Ei pot auzi în glasul oamenilor cele mai adânci secrete, pot recunoaște adevărul și minciuna, își pot da seama de caracterul lor din doar câteva fraze, iar cântecul poate trezi în ascultători lucruri uitate, sentimente apuse și îi poate manipula sau emoționa puternic.

Din primele pagini aflăm că Mikal, împăratul, un om cu reputația de a fi omorât miliarde de ființe, de a fi distrus și pustiit zeci de planete, vine în Casa Cântecelor pentru a cere o Privighetoare. Privighetorile sunt cântăreți personali, destul de rari, căci puțini dintre cei care învață în Casa Cântecelor ating un asemenea nivel. Ei nu pot fi înțeleși de oricine, doar de cei al căror suflet vibrează cu acea muzică, de aceea se știe că niciunul nu ajunge în mâinile unui om meschin, în mâinile unui ucigaș. Și totuși lui Mikal i se oferă promisiunea unei Privighetori.

Însă Privighetoarea trebuie să se potrivească cu persoana la care este trimisă, de aceea împăratul trebuie să aștepte mult până să apară una potrivită. Aceasta este Ansset. El este format de Esste pentru a deveni exact ceea ce căuta Mikal, însă odată ajuns la Palat, pe Pământ, Ansset este aruncat în mijlocul comploturilor.

Pe parcursul romanului Ansset se maturizează. Mikal se dovedește altă persoană față de tiranul sângeros pe care l-am fi considerat la început, demonstrându-ne că el chiar își merită Privighetoarea. Orson Scott Card ne demonstrează încă o dată că nimic nu este ceea ce pare.

STĂPÂNUL CÂNTECELOR l-a plasat pe Orson Scott Card pe al treilea loc în topul scriitorilor mei favoriți.

Titlul Românesc: Stăpânul cântecelor
Titlul original:
Songmaster
Autor: Orson Scott Card
Editura Românească: Nemira
Editura originală: Dial Press
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Notă: + + + + și 3/4 din 5
Melodie: Pax – Two Steps from Hell

http://www.librarie.net/coperta/stapanul-cantecelor-orson-107506.jpg

Unele cărți te atrag atât de mult, încât trebuie să îți amintești constant că lucrurile acelea nu s-au întâmplat niciodată și că cel mai probabil nici nu se vor întâmpla. Vorbesc despre STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card, o carte care te face să o iubești și să o urăști în același timp. Să o iubești pentru că nu poți rămâne mut la capacitatea lui Card de a crea un univers cu totul nou, dintr-o idee pe cât de simplă, pe atât de genială. Să o urăști pentru că ești nevoit să te desparți de unele personaje la care ai început să ții pe parcurs și să continui să le urmărești pe celelalte. În STĂPÂNUL CÂNTECELOR acțiunea este atât de alertă, iar în 100 de pagini se întâmplă atât de multe, încât ajuns la pagina 300 și uitându-te la 50, te gândești „Ce mult a trecut de atunci”, ca și cum ar fi istoria ta, ca și cum ar fi ceva care ți s-a întâmplat ție, un lucru pe care ai vrea să îl repeți, dar care știi sigur că nu va mai veni niciodată.

Într-un viitor îndepărtat, în care barierele spațiului cosmic sunt de mult căzute, există o planetă pe care se dezvoltă milenara Casă a Cântecelor, o instituție atât de bătrână încât există multe planete care s-au născut după ea. Cei crescuți acolo posedă o însușire unică. Cântă, însă cântecul lor este diferit față de al celorlalți. Ei pot auzi în glasul oamenilor cele mai adânci secrete, pot recunoaște adevărul și minciuna, își pot da seama de caracterul lor din doar câteva fraze, iar cântecul poate trezi în ascultători lucruri uitate, sentimente apuse și îi poate manipula sau emoționa puternic.

Din primele pagini aflăm că Mikal, împăratul, un om cu reputația de a fi omorât miliarde de ființe, de a fi distrus și pustiit zeci de planete, vine în Casa Cântecelor pentru a cere o Privighetoare. Privighetorile sunt cântăreți personali, destul de rari, căci puțini dintre cei care învață în Casa Cântecelor ating un asemenea nivel. Ei nu pot fi înțeleși de oricine, doar de cei al căror suflet vibrează cu acea muzică, de aceea se știe că niciunul nu ajunge în mâinile unui om meschin, în mâinile unui ucigaș. Și totuși lui Mikal i se oferă promisiunea unei Privighetori.

Însă Privighetoarea trebuie să se potrivească cu persoana la care este trimisă, de aceea împăratul trebuie să aștepte mult până să apară una potrivită. Aceasta este Ansset. El este format de Esste pentru a deveni exact ceea ce căuta Mikal, însă odată ajuns la Palat, pe Pământ, Ansset este aruncat în mijlocul comploturilor.

Pe parcursul romanului Ansset se maturizează. Mikal se dovedește altă persoană față de tiranul sângeros pe care l-am fi considerat la început, demonstrându-ne că el chiar își merită Privighetoarea. Orson Scott Card ne demonstrează încă o dată că nimic nu este ceea ce pare.

STĂPÂNUL CÂNTECELOR l-a plasat pe Orson Scott Card pe al treilea loc în topul scriitorilor mei favoriți.

Titlul Românesc: Stăpânul cântecelor
Titlul original:
Songmaster
Autor: Orson Scott Card
Editura Românească: Nemira
Editura originală: Mondadori Italia
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Notă: + + + + și 3/4 din 5
Melodie: Pax – Two Steps from Hell

Ceva ce e evident

Posted in Muzică on 20/06/2010 by Silvana

Trece. Trece prea repede, nu-i așa? Deschizi ochii cât de larg poți, să cuprinzi tot ce poți cuprinde, lumina, culorile, expresiile lor, alte tuturor și până și mirosurile. Însă te trezești la aceeași masă ca vai de ea, plină de zgârieturi făcute cu caterul care îți place atât de mult, de găuri acoperite cu ceară să nu dăuneze reliefului, marcăr roșu și negru, pastă corectoare – RIOT BURN SLOW, pentru că mai există totuși ruinele și amintirile –, masă care și-a păstrat, cel puțin momentan, aparenta veșnicie. A fost acolo de când ai început să gândești și să îți dai seama că faci asta, de când pleoapa celui de-al treilea ochi ți-a zvâcnit și de atunci ea(masa) s-a încărcat cu amintiri. Însă știi ce? Trece. Nu te poți împotrivi, scuze. Toate trec. Elementele trecutului care reprezintă împreună pilonul copilăriei tale se duc unele după altele și nu poți face nimic ca să le oprești, chiar dacă turnul nu se prăbușește pentru că sunt înlocuite mereu de altele.

Și când se duce un element dintr-o anumită amintire știi sigur că ea nu se va mai repeta. Chiar dacă părinții se vor mai duce la o nuntă, tu nu vei mai sta în fața blocului acela, vorbind, râzând, apoi mergând către Spitalul 9 pentru că e noapte și pentru că e interesant. Nu te vei mai întoarce de acolo spunând că ai văzut o fantomă când prietena ta a coborât scările acelea către ușa cu trei găuri ca niște arsuri, în formă de ochi și gură căscată. Nu vei mai spune că fantoma parcă ținea ceva la spate, ori parcă avea ceva pe frunte, o cruce. Nici măcar nu-ți mai amintești dacă aia a fost în ziua aceea…

Dar e bine, nu? Pentru că apele care trec rămân curate. Nu ai vrea să se împută, nu-i așa? Ce îți lipsește cel mai mult? Inocența și naivitatea, răspunzi imediat. Acum nu mai crezi – oare? – că poți convinge un terorist să nu mai fie rău doar arătându-i cât de frumoasă e lumea, doar vorbind cu el. Asta a fost acum nouă ani, când mamaia și tataia nu te lăsau să te uiți la desene pentru că tocmai căzuseră turnurile gemene. Acum nu te mai temi să spui numele Celui de Jos, însă te temi de alte lucruri. De ce te temi? Te temi să vorbești în public. Te temi să mai cauți șerpi în iarbă – ei, nu minți, încă mai cauți, însă acum chiar îți pui problema unei vipere. Te temi să sapi cu mâinile goale în găurile din pământ după șopârle, poate iese altceva.

Privești în urmă și pe masa care a absorbit ca un burete amintirile și te gândești câte au trecut. Întotdeauna trecutul este învăluit într-o aureolă. Mulțumesc pentru amintiri. Sunt cele mai bune care puteau fi. Pentru că rămân amintirile, da, ele vor rămâne mereu. Poți(știi că poți!) să le faci într-atât de reale încât să pară că te-ai întors. Închide ochii. Sau lasă-i deschiși. Creează cadrul. Apoi recreează sentimentul predominant. Apoi persoanele. Și dacă folosești Secretul și continuând lucrurile altfel decât au fost în realitate, influențezi viitorul?

Dacă lucrurile se întorc? Ai vrea? Te gândești. Te gândești că dacă primești ceva trebuie să dai altceva la schimb. Răspuns: nu. Rămânem aici, doar aici, pentru că morții nu trebuie treziți, iar în bălțile murdare care s-au liniștit și în care îți poți vedea cât de cât imaginea nu trebuie să te joci cu bățul. Lasă-le așa. Este cel mai bine.

„…” 2

Posted in Muzică on 01/05/2010 by Silvana

ascultați melodia de jos.

lumea să se sfârșească în foc și-n sânge, cenușa să se așeze peste ruinele fumegânde ale orașelor arse, praf negru ridicându-se și înecând cerul, sufocând soarele, otrăvind planeta muribundă care-și dă ultima suflare, rămășițele fostei civilizații, ruine, piatră, fier, sechele înălțându-se futuristice, răsucindu-se, întrecându-se în concursul pentru cer, oferindu-se eternității, ofilindu-se în eternitate, chircindu-se în eternitate, scorojindu-se în eternitate, ca un trandafir negru pe care moartea îl înfrumusețează macabru, o imitație crudă căci dulcele miros a dispărut – ofilindu-se – e un nou cadavru în spațiu, ars, uscat, – scorojindu-se – prietenii devin dușmanii, un glob uriaș de lumină pură se apropie, înghițind, amenințând, arzând, paradoxal căci în timp ce cucerește lumi el moare, își pierde esența, dispare și transformă tot în cale, căci nimic nu se distruge, se modifică doar, steaua pulsează și își abandonează straturile, abandonează lumile, o transformare printre catralioane de miliarde de miliarde de alte transformări, Universul renunță la un sistem, ordinea cade, acum e ordine în dezordine și un punct alb comite o gaură în dimensiune, iar spirala își începe dansul, toate alunecă – chircindu-se –, atașamentul față de trecut e inutil, schimbarea-salvarea, într-un Univers în continuă mișcare oprește-te și mori, privește lumina în timp ce te acoperi cu întuneric și mori, închizi pleoapa ignoranței peste ochiul conștiinței și mori, strălucirea istoriei se va stinge și murim, acea sclipire micuță la zenit, chintesența gândurilor, zgomotul de fond, niciun cineva nu va mai exista să afle că noi am existat, ultima urmă, ultima dâră strălucitoare ca de melc, ultima mâzgă a prezenței noastre se pierde în Univers, se disipă, ultima undă, ultimul radar, ultima strigare pierdută pe vecie, călătorind printre stele surde, nimeni nu ne-aude, nimeni nu ne-aude, nimeni nu ne-aude.