Archive for the Trebuie citit Category

PĂTIMIRI ȘI ILUMINĂRI DIN CAPTIVITATEA SOVIETICĂ de Radu Mărculescu

Posted in Cărţi, Trebuie citit on 15/02/2011 by Silvana

În sfârșit, după cincisprezece ani, pot răspunde la întrebarea „Ce carte te-a schimbat?”. Cântec de Gheață și Foc, seria mea preferată, este mic copil pe lângă „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” de Radu Mărculescu, nu atât prin universul conținut (viața – cartea – bate filmul), cât și prin limbajul, stilul și franchețea de care dă dovadă autorul în cadrul evocării prizonieratului acestuia.

Cartea prezintă mărturiile lui Radu Mărculescu, ofițer în Armata Regală Română din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, prizonieri la ruși. Tot ce au îndurat miile de ofițeri români din lagărele sovietice, de la frig la foame și la bătăi (din acest punct de vedere pot susține însă că au fost mult mai norocoși decât cei care au avut ghinionul să treacă prin fenomenul de „reeducare” de la Pitești – ucenicul și-a depășit maestrul), toate sunt descrise în acest tur de forță.

În urma cărții m-am simțit pe de o parte mândră că sunt de un neam cu cei care și-au respectat datoria și au fost oameni până la sfârșit, rezistând acolo unde alții au renunțat de mult și s-au dat de partea comuniștilor, pe o altă parte am simțit o pierdere pe care, netrăind în perioada interbelică, ați putea spune că nu am cum să o simt. Însă autorul are un stil extraordinar, iar imaginile pe care le aduce în fața cititorului îl fac să vadă toată acea cochetărie, acea lume bună, acea stare generală prezentă în timpul monarhiei. Nu am mai citit niciodată ceva să îmi arunce imagini atât de clare și de vii în minte, unde până și ceața era un efect perfect, ca într-un film. Te face să simți că ai trăit în acele vremuri. Descrierile Bucureștiului perioadei interbelice, deși puține, sunt strălucitoare. Cartea a fost ca un duș rece. Mi-am dat seama pe ce pantă își duce viața această generație, ignorantă, care habar n-are cine este și ce trecut are. Probabil că cei de o vârstă cu mine, citind asta, vor spune că ei știu cine sunt, știu ce s-a întâmplat acum 70 de ani. Dar și eu credeam că știu.

Radu Mărculescu a căzut prizonier în urma bătăliei de la Cotul Domnului, în 1942. Următorii nouă ani i-a petrecut în diverse lagăre sovietice.  Ceea ce au făcut oamenii aceia a fost extraordinar. Ați putea spune că într-o închisoare programul nu variază prea mult, alterând între muncă (forțată), mâncare și somn. Cu toate acestea, floarea ofițerimii române din acea vreme a jucat în spectacole de teatru și a învățat limbi străine, profitând de faptul că ei, ofițerii, conform tratatului semnat de Uniunea Sovietică, nu erau obligați să muncească. Dar pentru a fi respectat acest lucru, au trebuit înființate nenumărate greve ale foamei.

După acest duș îți dai seama ce oameni de excepție erau ofițerii români, aceia care nu și-au trădat camarazii (și au fost mulți) și ce diferență colosală există între clasa politică de atunci și cea de acum, atât de mare încât ai putea spune că suntem conduși de o ceată de copii cu trei clase. Este incredibil cum ne-a distrus comunismul țara. Este incredibil în ce bășcălie ne scăldăm de douăzeci de ani. Îți mai dai seama de puterile latente ale corpului uman și de ce presupune dominația spiritului asupra lui. Pentru a face conducerea lagărului să nu îi mai oblige pe ofițeri să muncească, unul dintre ei a făcut greva foamei peste zece zile, timp în care nici nu a dormit, într-o carceră în care intra frigul iernii rusești. Pentru puterea de acceptare a omului actual, care mănâncă de trei ori pe zi, aceste lucruri par exagerate și mincinoase. Dar cred că fiecare recunoaște că în situații disperate, corpul se adaptează și le face față.

Nu de puține ori am avut lacrimi în ochi. Pentru oricine vrea să cunoască o filă importantă din istoria țării, pentru că am observat capacitatea imensă a românilor de a uita și de a fi păcăliți la fiecare cinci ani, „Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică” este o carte pe care nu numai că o recomand, însă o declar un MUST. Îți reorganizează evenimentele istorice din cap, dă o nouă imaginie asupra lui 23 august, dă o nouă față rușilor și lumii interbelice, spiritului și nu în cele din urmă, atrocităților gratuite de care în stare oamenii. De aceea, nota nu ar fi cinci steluțe, ci o sută.

Titlu: Pătimiri și iluminări din captivitatea sovietică
Autor: Radu Mărculescu
Editura: Universal Dalsi

Gaudeamus 3

Posted in Cărţi, Nemira, Trebuie citit on 08/12/2010 by Silvana

Gata, ăsta e ultimul post de anul ăsta numit Gaudeamus (și o oarecare cifră după). Este bine că am ajuns la trei – suntem ucenici. Încep să cred că exagerez punând atâtea posturi despre cărți pe blog într-un timp atât de scurt – cine le citește? una la mână și doi la mână, hai să trecem la altceva. Dar stați liniștiți, în vară mai vine unul.

În continuare sunt cărțile de la un G propriu zis și cele luate cu o/două/aproape trei săptămâni înainte de el, la foarte mari reduceri (Ne-mi-ra! Ne-mi-ra!) pe care nu le puteam rata, dar fiind atât de apropiat de G, consider că nu e o problemă dacă le pun aici, cam așa am făcut și anul trecut.

1. Dolores Claiborne – Atât de ieftină. Atât de King.
2. Ținuturile pustii – Ka. Nici nu mai trebuie să spun de ce.
3. Talismanul – De șapte luni tot încerc să pun mâna pe el.
4. Duma Key – Recenzia de la blogul lui Feri nu a fost favorabilă, dar nu am putut rata reducerea.
5. Semne bune – Pentru că a adus Răzvan vorba de ea.
6. Apocalipsa – N-am absolut nicio idee despre ce e vorba, dar cică-i genială.
7. De partea întunecată a Soarelui Lung – Așa am vrut.
8. Chemarea lui Cthulhu În „La asfințit”, în „N.”, personajul negativ, dacă îi pot spune așa, se numea Cthulhu.
9. Familia Borgia – Îmi plac :X.
10. Sanctuarul – Pentru copertă. Și, mă rog, ce scria pe spate.
11. Amurgul templierilor – Pentru că este despre Franța.
12. Asasinul regal – Pentru că prima carte a fost foarte drăguță (iar asta este superbă).
13. Revolta – Se putea să nu?
14. Wyrm – Nu mai aveam ce să iau de la Nemira.
15. Fecioara de Fier – 3 lei :-??
16. Nestemate visătoareMulțumesc, Feri.
17. Crisalidele – Din nou, mulțumesc, Feri.
18. Blestemul Chalionului – Pare interesant.

Și deși nu se văd pentru la momentul pozei erau împrumutate:

19. Parfumul văduvei negre – pentru că nu se putea să nu (mai am 5 pagini).
20. Jocul puterii – Același autor a scris Arginții lui Iuda și mi-a plăcut.

 

Ei bine, am terminat socotelile cu Gaudeamusul de anul ăsta. Care, în ciuda crizei, iată că a adus destul de multe. Abia aștept vacanța, abia aștept să ningă, abia aștept Crăciunul și abia aștept 2011. Abia aștept să îmi pun un hanorac pe mine că mor de frig >:D<

Cum înțeleg eu adevărul de John Chambers

Posted in Cărţi, Nemira, Trebuie citit on 18/11/2010 by Silvana

Am să-ți arăt frica într-un pumn de țărână

– T.S. „BUTCH” ELIOT

 

Întâi gândit-am c-amăgiri sunt toate

– ROBERT „SUNDACE” BROWNING

 

Pistolarul este adevărul.

Roland este adevărul.

Prizonierul este adevărul.

Stăpâna Umbrelor este adevărul.

Prizonierul și Stăpâna sunt căsătoriți. Ăsta e adevărul.

Halta este adevărul.

Demonul Vorbitor este adevărul.

Am intrat sub munți și ăsta este adevărul.

Erau monștri sub munți. Ăsta este adevărul.

Unul dintre ei avea o pompă de benzină Amoco între picioare și pretindea că este penisul lui. Ăsta este adevărul.

Roland m-a lăsat să mor. Ăsta este adevărul.

Eu încă îl iubesc. Ăsta este adevărul.

Când o ușă nu este o ușă? Când este ușa-raiului, iar ăsta este adevărul.

Blaine este adevărul.

Blaine este adevărul.

Ce zboară pe sus și nu-l vezi? Vântul, iar ăsta este adevărul.

Blaine este adevărul.

Trebuie să fii mereu atent la Blaine, Blaine este hain, iar ăsta este adevărul.

Sunt aproape sigur că Blaine este periculos, iar ăsta este adevărul.

Ce este negru și alb și roșu din cap până-n picioare? O zebră îmbujorată, iar ăsta e adevărul.

Blaine este adevărul.

Vreau să merg înapoi și ăsta este adevărul.

Trebuie să merg înapoi și ăsta e adevărul.

Voi înnebuni dacă nu merg înapoi și ăsta este adevărul.

Nu mă pot întoarce acasă dacă nu găsesc o piatră un trandafir o ușă și ăsta este adevărul.

Uu-uu, și ăsta este adevărul.

Uu-uu. Uu-uu.

Uu-uu. Uu-uu. Uu-uu.

Mi-e teamă. Ăsta este adevărul.

Uu-uu.

 

Stephen King – Ținuturile pustii – Nemira 2010

URZEALA TRONURILOR de George R.R. Martin

Posted in Cărţi, Nemira, Recenzii, Trebuie citit on 05/10/2010 by Silvana

De URZEALA TRONURILOR și mai precis de Cântec de Gheață și Foc am aflat datorită unei reclame de la Universitate. Treceam în fiecare sâmbătă pe acolo, astfel încât îmi reaminteam săptămânal de George R.R. Martin, cel despre al cărui Cântec afișul spunea că reprezintă începutul detronării lui Tolkien. Citisem deja LOTR, așa că într-un fel mă revoltasem: „Cum poate fi ceva atât de bun, mai bun decât LOTR?”. Am luat prima carte (două volume care pe vremea aceea mi se păruseră imense) de la Gaudeamus și am început să le citesc, dar după vreo cincizeci de pagini le-am lăsat, gândindu-mă câți bani am dat pe niște prostii. Eram foarte dezamăgită.

Dar la vreo trei luni după asta m-am reapucat. Nu știu exact când s-a întâmplat, probabil că după primul volum, dar m-am îndrăgostit de ele. La sfârșitul URZELII am rămas cu gura căscată și îmi amintesc și acum cât de fericită am fost după câteva luni, când am pus mâna pe a doua carte, formată tot din două volume.

Cântec de gheață și foc te face să înțelegi că prea multă ciocolată de-a lungul anului distruge ciocolata de Crăciun. Sau că ți se poate face lehamite de un fantasy dacă are prea multă magie, prea mulți vrăjitori sau dragoni, iar pentru buna desfășurare a acțiunii și pentru plăcerea cititorului Martin pare să elimină aceste elemente. În Cântec este pus accent pe construcția personajelor și pe evoluția lor. Aproape că nici nu-ți dai seama că este un fantasy până nu apar dragonii sau până nu auzi de Melisandre. Iar atunci când îți dai seama vrei mai multe dovezi, dar Martin prelungește acțiunea și o prelungește, nu ai parte de niciun punct culminant, doar o înșiruire de evenimente, iar sfârșitul e foarte, foarte departe. În Cântec m-am simțit de parcă mi s-ar fi dat apă cu lingurița, când mie îmi era foarte sete. Ceea ce nu a făcut decât să vreau să citesc mai mult.

Martin îți mai demonstrează că o carte nu trebuie să se termine așa cum te-ai așteptat tu sau cum ar fi mai bine pentru personajele de care te-ai atașat ca să o ții minte. Este o serie prea ruptă din realitate pentru a păstra nasoalele doar pentru cei răi (la care începi să ții după un timp). Și dacă nu-ți dai seama de asta când fiul lui Ned Stark, lord de Winterfell, o pățește, iar Ned pleacă cu regele în Sud, atunci sigur înțelegi când Ned însuși o încurcă, iar dușmanii lui, Lannisterii, cei despre care ești convins la început că sunt elementele negative par să ia puterea.

Dar, ca în viață, roata se învârte și lucrurile se schimbă. Avem parte de regi incompetenți, prea atașați de trecut ca să vadă prezentul, de cavaleri fără onoare, dar și de cei cu prea multă onoare față de cât ar fi cazul, de intrigi și de comploturi și peste toate acestea de ticăloșia umană omniprezentă. Adică de toate.

Titlul Românesc: Urzeala tronurilor
Titlul original: A Game of Thrones
Autor: George R.R. Martin
Editura Românească: Nemira
Editura originală: Bantam Books (USA); Voyager Books (UK, Australia)
Traducător: Urzeala tronurilor – Silviu Genescu
Melodii: Forsaken – Within Temptation ; Here comes the king – X-ray Dog; A Song of Ice and Fire.

Martin, ești un geniu

Posted in Cărţi, Nemira, Trebuie citit on 01/10/2010 by Silvana

și asta, cu ceva mai mult

Cioara aia din primul videoclip este superbă. Vreau și eu o cioară. Dacă prindeți o cioară, vă roooog, dați-mi-o mie. L-am văzut pe Viserys. Arată bine. La fel și Dany. Cred totuși că Tyrion trebuia să fie mai urât. Sper să-i fi respectat ochii bicolori. Touși, sunt mulți cei care s-au atașat de el și trebuia să fie ceva mai frumușel în serial, dacă nu voiau să strâmbăm din nas când apare pe ecran. Îmi place mult cum au făcut blazonul Targaryenilor.

Nu mai putem aștepta până în 2011? Apele trec.. și ce repede o fac.

Martin, te iubim.

Martiiiiiiin! Te iubim! \m/

ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL de Oliviu Crâznic

Posted in Cărţi, Recenzii, Trebuie citit on 16/09/2010 by Silvana

Departe de a-și fi meritat măcar unu la sută din învinuirile aduse pe CititorSF, atât de exagerate și de nedrepte (dacă e să ne luăm măcar după faptul că nici măcar nu apăruse la vremea aceea), ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL s-a dovedit a fi, mai înainte de toate, o carte muncită. Dar muncită și întoarsă pe toate părțile, ori cel puțin așa mi s-a părut mie, iar postfața (de șaptezeci de pagini) nu a făcut decât să întărească această impresie, precum să o și creeze pe aceea că Oliviu Crâznic este genul de scriitor care se documentează mult, mult înainte de a scrie despre ceva.

Romanul începe cu invitația marchizei Josephine de Lauras la propria nuntă. Arthur de Seranges, eroul nostru, deși sceptic la început, acceptă în urma îndemnului prietenului lui, vicontele de Vincennes. Ajuns la reședința marchizei, Arthur observă diversitatea invitaților. Întrebările pe care și le pune și neîncrederea acestuia față de marchiză și față de motivul pentru care aceasta a invitat oameni atât de diferiți nu îl împiedică să rămână acolo până când efectiv nu mai are șansa să plece. Adică atunci când oamenii încep să moară, iar sub pretextul ciumei care nu trebuie transmisă, toți ceilalți sunt somați să nu părăsească castelul.

Însă bineînțeles că nu ciuma era problema, iar Albert de Guy, inchizitorul, ajuns acolo din întâmplare, își dă seama de asta de la bun început. În curând începe un joc ai cărui câștigători nu sunt neapărat cei care știu cel mai bine regulile lui. Povestirile despre urmele ciudate întâlnite pe drum și creaturile numite nelapsi aruncă o lumină asupra făgașului pe care se va desfășura în continuare romanul.

Unul dintre lucrurile interesante din ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL a fost referirea la Conrad Lorenz, autorul interzis de Inchiziție. În ciuda faptului că în postfață scrie că el este un personaj fictiv, Konrad Lorenz la care mă gândeam eu chiar a trăit. Este fondatorul etologiei moderne (știința care studiază comportamentul animal) și cred că Oliviu de aici s-a inspirat cu al lui Conrad (cred, oricum, asemănarea de nume este mare).

Cartea se citește foarte ușor. Acum, că a pus Shauki pe blog post despre seria Goosebumps, îmi amintesc în sfârșit de cine îmi amintea ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL. Capitolele se termină astfel încât să spui „Hai că mai merge unul”. Suspansul nu este atât de evident ca în Goosebumps, parcă aruncat la sfârșit capitolului. În ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL el mai degrabă… se naște și crește tot mai mult pe parcurs.

Este fără îndoială o carte care merită citită. Are toate ingredientele pentru a te face să nu o lași din mână, iar dacă totuși o lași, să te tot gândești la ea, până la următoarea reîntâlnire (am încercat-o pe pielea mea).

Titlu: ȘI LA SFÂRȘIT A MAI RĂMAS COȘMARUL
Autor: Oliviu Crâznic
Editura: Vremea

STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card

Posted in Cărţi, Muzică, Nemira, Trebuie citit on 14/07/2010 by Silvana

Unele cărți te atrag atât de mult, încât trebuie să îți amintești constant că lucrurile acelea nu s-au întâmplat niciodată și că cel mai probabil nici nu se vor întâmpla. Vorbesc despre STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card, o carte care te face să o iubești și să o urăști în același timp. Să o iubești pentru că nu poți rămâne mut la capacitatea lui Card de a crea un univers cu totul nou, dintr-o idee pe cât de simplă, pe atât de genială. Să o urăști pentru că ești nevoit să te desparți de unele personaje la care ai început să ții pe parcurs și să continui să le urmărești pe celelalte. În STĂPÂNUL CÂNTECELOR acțiunea este atât de alertă, iar în 100 de pagini se întâmplă atât de multe, încât ajuns la pagina 300 și uitându-te la 50, te gândești „Ce mult a trecut de atunci”, ca și cum ar fi istoria ta, ca și cum ar fi ceva care ți s-a întâmplat ție, un lucru pe care ai vrea să îl repeți, dar care știi sigur că nu va mai veni niciodată.

Într-un viitor îndepărtat, în care barierele spațiului cosmic sunt de mult căzute, există o planetă pe care se dezvoltă milenara Casă a Cântecelor, o instituție atât de bătrână încât există multe planete care s-au născut după ea. Cei crescuți acolo posedă o însușire unică. Cântă, însă cântecul lor este diferit față de al celorlalți. Ei pot auzi în glasul oamenilor cele mai adânci secrete, pot recunoaște adevărul și minciuna, își pot da seama de caracterul lor din doar câteva fraze, iar cântecul poate trezi în ascultători lucruri uitate, sentimente apuse și îi poate manipula sau emoționa puternic.

Din primele pagini aflăm că Mikal, împăratul, un om cu reputația de a fi omorât miliarde de ființe, de a fi distrus și pustiit zeci de planete, vine în Casa Cântecelor pentru a cere o Privighetoare. Privighetorile sunt cântăreți personali, destul de rari, căci puțini dintre cei care învață în Casa Cântecelor ating un asemenea nivel. Ei nu pot fi înțeleși de oricine, doar de cei al căror suflet vibrează cu acea muzică, de aceea se știe că niciunul nu ajunge în mâinile unui om meschin, în mâinile unui ucigaș. Și totuși lui Mikal i se oferă promisiunea unei Privighetori.

Însă Privighetoarea trebuie să se potrivească cu persoana la care este trimisă, de aceea împăratul trebuie să aștepte mult până să apară una potrivită. Aceasta este Ansset. El este format de Esste pentru a deveni exact ceea ce căuta Mikal, însă odată ajuns la Palat, pe Pământ, Ansset este aruncat în mijlocul comploturilor.

Pe parcursul romanului Ansset se maturizează. Mikal se dovedește altă persoană față de tiranul sângeros pe care l-am fi considerat la început, demonstrându-ne că el chiar își merită Privighetoarea. Orson Scott Card ne demonstrează încă o dată că nimic nu este ceea ce pare.

STĂPÂNUL CÂNTECELOR l-a plasat pe Orson Scott Card pe al treilea loc în topul scriitorilor mei favoriți.

Titlul Românesc: Stăpânul cântecelor
Titlul original:
Songmaster
Autor: Orson Scott Card
Editura Românească: Nemira
Editura originală: Dial Press
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Notă: + + + + și 3/4 din 5
Melodie: Pax – Two Steps from Hell

http://www.librarie.net/coperta/stapanul-cantecelor-orson-107506.jpg

Unele cărți te atrag atât de mult, încât trebuie să îți amintești constant că lucrurile acelea nu s-au întâmplat niciodată și că cel mai probabil nici nu se vor întâmpla. Vorbesc despre STĂPÂNUL CÂNTECELOR de Orson Scott Card, o carte care te face să o iubești și să o urăști în același timp. Să o iubești pentru că nu poți rămâne mut la capacitatea lui Card de a crea un univers cu totul nou, dintr-o idee pe cât de simplă, pe atât de genială. Să o urăști pentru că ești nevoit să te desparți de unele personaje la care ai început să ții pe parcurs și să continui să le urmărești pe celelalte. În STĂPÂNUL CÂNTECELOR acțiunea este atât de alertă, iar în 100 de pagini se întâmplă atât de multe, încât ajuns la pagina 300 și uitându-te la 50, te gândești „Ce mult a trecut de atunci”, ca și cum ar fi istoria ta, ca și cum ar fi ceva care ți s-a întâmplat ție, un lucru pe care ai vrea să îl repeți, dar care știi sigur că nu va mai veni niciodată.

Într-un viitor îndepărtat, în care barierele spațiului cosmic sunt de mult căzute, există o planetă pe care se dezvoltă milenara Casă a Cântecelor, o instituție atât de bătrână încât există multe planete care s-au născut după ea. Cei crescuți acolo posedă o însușire unică. Cântă, însă cântecul lor este diferit față de al celorlalți. Ei pot auzi în glasul oamenilor cele mai adânci secrete, pot recunoaște adevărul și minciuna, își pot da seama de caracterul lor din doar câteva fraze, iar cântecul poate trezi în ascultători lucruri uitate, sentimente apuse și îi poate manipula sau emoționa puternic.

Din primele pagini aflăm că Mikal, împăratul, un om cu reputația de a fi omorât miliarde de ființe, de a fi distrus și pustiit zeci de planete, vine în Casa Cântecelor pentru a cere o Privighetoare. Privighetorile sunt cântăreți personali, destul de rari, căci puțini dintre cei care învață în Casa Cântecelor ating un asemenea nivel. Ei nu pot fi înțeleși de oricine, doar de cei al căror suflet vibrează cu acea muzică, de aceea se știe că niciunul nu ajunge în mâinile unui om meschin, în mâinile unui ucigaș. Și totuși lui Mikal i se oferă promisiunea unei Privighetori.

Însă Privighetoarea trebuie să se potrivească cu persoana la care este trimisă, de aceea împăratul trebuie să aștepte mult până să apară una potrivită. Aceasta este Ansset. El este format de Esste pentru a deveni exact ceea ce căuta Mikal, însă odată ajuns la Palat, pe Pământ, Ansset este aruncat în mijlocul comploturilor.

Pe parcursul romanului Ansset se maturizează. Mikal se dovedește altă persoană față de tiranul sângeros pe care l-am fi considerat la început, demonstrându-ne că el chiar își merită Privighetoarea. Orson Scott Card ne demonstrează încă o dată că nimic nu este ceea ce pare.

STĂPÂNUL CÂNTECELOR l-a plasat pe Orson Scott Card pe al treilea loc în topul scriitorilor mei favoriți.

Titlul Românesc: Stăpânul cântecelor
Titlul original:
Songmaster
Autor: Orson Scott Card
Editura Românească: Nemira
Editura originală: Mondadori Italia
Traducător: Mihai-Dan Pavelescu
Notă: + + + + și 3/4 din 5
Melodie: Pax – Two Steps from Hell