Archive for the Uncategorized Category

Articol-program

Posted in Uncategorized on 20/09/2013 by Silvana

Cineva-mi spunea că, oricât de greșite ar fi fost alegerile din trecut, dacă în momentul acela au fost cele mai bune la care te puteai gândi tu, cel de atunci, înseamnă că nu trebuie blamate. Dacă ai considerat că alegerea pe care ai făcut-o, indiferent ce-ar însemna asta, fie că ai spus ceva, ai făcut ceva sau ai reacționat în vreun fel, era cea bună, atunci chiar era. Pentru că tu din acel moment ai gândit că era cea mai bună. Problema e că poate ai gândit prost, sau poate nu ai gândit deloc, am zis, și atunci NU! Eu mă „urăsc” pentru lucruri pe care le-am spus acum două săptămâni, darămite acum câțiva ani. Cum să accepți o prostie, indiferent când a fost făcută? Nu! O înfierezi în mintea ta, era o alegere proastă. Doar înfierând-o, urând-o, gândindu-te „Cum am putut face/spune/reacționa așa?” poți data viitoare să nu mai faci.

Dar ai avut dreptate, fiule (de data asta). Cel puțin așa cred acum.

De aceea nu voi începe un blog nou, riscând ca în viitoarea perioadă întunecată să-l las în paragină. Și dacă-l las, ce? Nu voi șterge articole pe care le-am scris dintr-o gravă lipsă de inspirație, ori din disperarea de a mai scrie ceva, ceva fad – precum cel de jos. Nu voi încerca să îmbunătățesc ce-a fost. Asta e. A fost.

Dar gata. Ce-am pierdut, ce-am câștigat, asta e. În altă ordine de idei – au fost frumoși în felul lor acești patru ani. Au fost folositori prin lecțiile de viață pe care școala nu te învață. Uneori, când lucrurile merg bine, uit aceste lecții. Asta este o greșeală.

Ei bine, care sunt acestea?

Pentru început, totul ține de tine. În ceea ce privește unele probleme, nimeni nu te poate ajuta. Nici măcar familia, căci singur le faci și singur le desfaci. Nu te ajută nimeni pentru că nimănui nu-i pasă de tine, iar dacă, din întâmplare, îi pasă, uman, mai mult decât să-ți întindă o mână de ajutor sau să-ți deschidă o ușă nu poate face. Ești supărat? Trist? Cu moralul la pământ? Dacă nu ești în stare să-ți rezolvi singur problemele, dacă nu te ridici singur și nu urci mai departe, în timp, lumea va călca peste tine. Nu există loc pentru ratați.

Câștigi, meriți, pierzi, meriți. Nu e loc de scuze. Nu vă plângeți inutil, nimeni nu va sta să vă asculte. Luați singurătatea ca pe o axiomă și descurcați-vă cu ea. Indiferent de cum se termină, meritați caviarul sau lăturile. Nu vi se cuvine nimic. Orice veți avea veți fi muncit pentru. Meriți. Meriți tot ce ai. Succesul sau insuccesul, un lucru sau lipsa lui, indiferent cum ai făcut rost de ele sau nu ai făcut rost de ele. Sărăcia ta sau orice alt lucru care nu-ți convine nu e vina guvernanților, nu-i blama (sau blamează-i, nu le pasă atâta timp cât nu reprezinți o amenințare), sunt oameni și știi bine de ce sunt acolo.

Omenirea a avut multe orientări de-a lungul evoluției ei. O idee negată într-un timp își recapătă strălucirea după câteva decenii. Sau, în același moment, ceea ce pe o parte a globului este acceptat, pe cealaltă este condamnat. Și atunci, la cine să cauți adevărul și dreptatea? Drept, corect, adevărat sunt doar niște convenții. Drept este un lucru pentru că legile statului X în momentul de timp t0 consideră că este drept. Da, legile există pentru a proteja oamenii de oameni și este necesară o împărțire a lucrurilor în legal și ilegal, în ceea ce ai voie să faci dacă te afli între granițele statului X și ceea ce nu ai voie sa faci. Consider însă că pe individ nu-l interesează atât ce este bunul și răul, cât îl interesează să-și atingă scopul. Departe de a justifica furtul, crima, războiul, consider că bun, rău, corect, incorect, adevărat, fals nu există în valoare absolută. Singura care există în valoare absolută, egală pentru toți este moartea. Și atunci… întrebarea e: Alegi să-ți trăiești scurta și singura viață în umbra convingerilor altora, căutând adevărul la alții când există un adevăr pentru fiecare om „și de mii de ani încoace lumea-i veselă și tristă”? Pe cine să întrebi ce este bine sau moral? Vei avea parte de o părere pentru fiecare om de pe glob. De ce ar fi mai corect ceea ce spune X? De ce nu aș avea eu dreptate? Sau tu?

Nu există bun sau rău, corect sau incorect. Există ai câștigat sau ai pierdut. Scopul vieții este să ajungi acolo unde vrei, să ai ceea ce vrei, să fii cine vrei să fii. Dacă vrei să-i ajuți pe alții, bine, fă-o, dacă vrei să ai cincizeci de case, bine, fă-o, dacă vrei orice, bine. Pentru orice vei munci. Și muncind, dacă vei avea, vei merita. Cu noroc sau nu. Viața nu e corectă, norocul nu e distribuit în mod egal, oamenii nu se nasc cu toții sănătoși.

Tu ești tu și trebuie să lupți pentru tine cu toate mijloacele pe care criteriile și valorile tale le recunosc ca fiind valabile. Pe cine vei da vina dacă ceva nu a ieșit cum trebuie? Pe o convenție? Pe alți oameni?

Mai demult mă întrebam care e formula vieții. E mai bine să spui adevărul, să minți ca să iasă bine, să fii diplomat? Cum să acționezi în viață? Singurul scop e să îți atingi fericirea și să o menții cât mai mult timp. Oricum ți-o imaginezi. Îi înțeleg pe cei de la putere care fac orice ca să își păstreze locul și banii și pe care nu îi interesează de cei pe care ar trebui să îi conducă și să îi conducă bine. Este natural și uman ceea ce fac. Este natural și uman să fii o jigodie, nu am ajuns specia dominantă fiind flower power. Este natural și uman să ai interese de clan. La fel de natural și uman este pentru cineva să vrea să SCHIMBE asta. Nu există corect sau greșit, nu există rău sau bun. Există ai câștigat sau ai pierdut în momentul t0 și contează ca momentul să se prelungească cât mai mult dacă ți-e bine. Există caviar sau lături. Nu există Dumnezeu sau vreo forță care să coordoneze. Poate există, însă oricum nu putem demonstra asta, așa că nu intră în discuție. Oricum nu are un rol covârșitor pentru că dacă ar avea lumea nu ar fi atât de ipocrită și nedreaptă condusă de niște oameni fundamental răi și nebuni.

Nedreptatea și inegalitatea sunt principii fundamentale și singurul scop în viața omului X este ca el să se impună printre ceilalți, să-și impună ideile. Așa cum sunt ele, conform criteriilor și valorilor pe care și le-a creat de-a lungul timpului. Contează doar dacă reușește sau nu.

Tot ceea ce primim merităm. Fie că pare nedrept sau nu, fie că e norocul prostului sau nu.

De aceea cel care se plânge e un pămpălău. Dacă întâlnești un obstacol este datoria ta să îl îndepărtezi. Dacă nu reușești, acolo trebuie să fie.

Să dansăm cu dragonii

Posted in Uncategorized on 16/07/2011 by Silvana

 

 

 

Ce pot să spun? Cam mare. Nu în sens de pagini, asta niciodată. Aș fi vrut să fie scoasă în două volume. Și acum, mă întreb, cât va mai trece până la următoarea? :-S (dar mai ales, cât va trece până o voi termina?)

P.S. Are 959 de pagini.

Bookfest si premiile Galileo. Şi Millennium Books

Posted in Uncategorized on 27/05/2011 by Silvana

Sâmbătă28 mai ora 14, la standul Editurii Millennium Books are lor decernarea Premiilor Galileo. Odată cu acest eveniment, se va lansa şi Antologia Premiile Galileo, care conţine toate povestirile nominalizate şi fragmente din cele 5 volume propuse pentru finală:

Tot atunci şi acolo, prietenii de la Millennium Books ne pregătesc o groază de surprize – lansează multe cărţi, autori numai unul si unul, străini şi români: Glen CookJohn ScalziLiviu RaduMichael HaulicaCosti GurguBogdan Teodor Bucheru etc. Aşa că nu rataţi momentul, esenţial pentru SF/Fantasy/Horror românesc şi nu numai.

Mai puteţi găsi şi romanul cu care Oliviu candidează la Premiile Galileo pentru Cel mai bun volum de proză 2010, apărut la Editura Vremea:

“Mânie, dragoste, raţiune, frică… între zidurile mohorâte ale Castelului de Lauras, un grup de nobili îşi caută disperaţi salvarea – în timp ce în bezna coridoarelor, torţele tremurânde luminează însemnul omului-lup…”

Dacă nu aveţi cartea, luaţi-o. E bună. Pe bune.

Mai puteţi găsi

Autori unul şi unul. Pe lângă ei, Oliviu Craznic cu Ultima clepsidră, o poveste despre criminali în serie şi un oraş rămas – la propriu – în criză de Timp. Plus o investigaţie criminalistică şi un arhonte simpatic (la modul dark).

Apoi:

Şi ca să terminăm cu bibliografia – astea nu le găsiţi la târg, dar le puteţi citi on-line:

Prima poveste din ciclul Cer incendiat: Ermengaarde Saga, în care frumoasa eroină ne arată exact cu cine avem de-a face, o puteţi citi în cadrul serialului literar on-line Cele 1001 de scorneli ale Moshului SF, coordonat de celebrul Ştefan Ghidoveanu:

http://moshulsf.wordpress.com/2011/04/26/exclusivitate-%E2%80%9Emoshul-sf%E2%80%9D-proza-de-oliviu-craznic/

Şi, în sfârşit, în Gazeta SF a amicului SagyTrecătoarea – legiunile romane dau într-un defileu peste ceva neaşteptat… şi, desigur, fatal. În mai multe sensuri.

http://fanzin.clubsf.ro/2011/05/trecatoarea/

Cenaclu, cenaclu

Posted in Uncategorized on 23/05/2011 by Silvana
SRSFF are placerea sa va invite in data de vineri 27 mai 2011, ora 17.00 la Cenaclul ProspectArt, Centrul Calderon,

str. Jean Louis Calderon nr.39, sector 1, Bucuresti.

1. Ana-Veronica Mircea – „Inchisoare contraventională” (proza)

2. Neal Stephenson – „Snow Crash”, un fragment din traducerea Anei-Veronica Mircea, a romanului publicat de editura Leda în 2010, unul dintre cele mai relevante volume SF ale anului trecut.

3. Jerry Oltion – „După Judecata de Apoi” (Judgment Passed),
un fragment din traducerea Anei-Veronica Mircea, antologia „Tarimurile pustiite. Povesti ale apocalipsei” („Wastelands.Stories of the Apocalypse”, coordonator John Joseph Adams), editura Nemira, 2009.

4. Walter Famler – „Sub semnul stelei rosii. Codificarea iconografica a cosmonautului Iuri Gagarin”, traducere de Cristian Tamas

Mda, iar nu o să pot ajunge. Încă 4 săptămâni și s-a terminat, s-a terminat, s-a terminat!!!

Arma celor mulți și proști

Posted in Uncategorized on 24/04/2011 by Silvana

Acum câțiva ani s-a construit între blocul meu și alt bloc, o biserică. Terenul inițial, din câte îmi amintesc, conținea o parcare improvizată și destui de mulți copaci, bălării, câini și pisici. Când a aflat de proiectul bisericii, bunică-miu s-a revoltat spunând că vor tăia copacii care împrospătează aerul înăbușitor vara. Apărătoare a naturii, m-am revoltat prietenilor pe același motiv, iar după ce au fost tăiați și s-au făcut săpăturile pentru gardurile ce aveau să delimiteze terenul celor două blocuri de terenul bisericii, am încercat să le astup la loc cu pământ. La intrarea în șantier, în stânga, era o grămadă de nisip, iar atunci când un muncitor a venit și a spus că nu avem voie să ne jucăm acolo, am spus, exploatând ocazia, că din Casa Domnului nimeni nu este alungat. Când s-a început pictarea pereților, intram în biserică și căutam pe jos foițe căzute de aur. Și la sfârșit de tot, după ce s-a sfințit biserica și a intrat toată populația cartierului în altar (măiculiță, câtă lume era, zici că se dădea pâine gratis), îmi amintesc că am întrebat „Și acum, când se dărâmă?”.

Vineri stăteam și priveam zecile de oameni cu lumânări în mâini, majoritatea femei, bătrâne, dar erau și bărbați și copii, și mă gândeam cât timp liber au? De ce să stai înghesuit acolo, privind spatele lat al domnului din fața ta, mirosindu-i transpirația (pentru că era și cald) și ascultând un cântec lălăit la care trebuie să te concentrezi ca să îi înțelegi versurile? Și dacă asculți convingerile religioase (și nu numai) ale acestor persoane, te iei cu mâinile de cap când realizezi cât de… fixe, intolerante și de-a dreptul aberante sunt ele. Dar, de fapt, trăirea lor religioasă este bazată pe superstiție și pe frică, pe eternul principiu „Să bat cât mai multe cruci să mă ajute Dumnezeu”. Credința ar trebui să lase loc și de ceva demnitate. Și privești omul cum se aruncă la picioarele preotului ca să pună mâna pe îmbrăcămintea lui, cum îi atinge hainele, cum sărută picioarele unui sfânt pictat pe un zid. Credința ar trebui să fie în inimă și în minte, nu împroșcată cu vopsea pe un perete, nu închisă într-o raclă cu oase.

Mi se revoltă fiecare celulă din corp când aud vorbe din gura unora pe care îi știu prea bine ca fiind niște ticăloși profitori, vorbe despre religie și despre lucrurile pe care trebuie să le faci că așa spune Dumnezeu. Aducem superstiția asta la rang de artă, hulim pe cei care au altă părere, ținem post 3 zile sau cât se ține, batem cruci când trecem pe lângă o biserică, ne ducem să ne spovedim la preotul cu cinci case care și-a vândut una dintre ele ca să construiască o biserică din care să se îmbogățească și mai mult, suntem sfioși în timp ce ne mărturisim păcatele, dar ne întoarcem în cele din urmă, după ce s-a încheiat perioada de întristare, durere și suspin, la aceeași viață, la aceleași idei, concepte, reacții și gânduri, la fel de intoleranți, la fel de închiși, la fel, la fel, la fel.

De ce? DE CE? De ce nu se întreabă lumea de ce? Sunt atât de revoltată împotriva acestei superstiții. Nu împotriva credinței, ci împotriva a ceea ce este Biserica-instituție, împotriva controlului milenar exercitat de cei care voiau să se îmbogățească, servind rahaturi suflate cu aur popoarelor care au luptat și și-au dat viața, urmând interesele celor puțini, orchestratorii din spate, cărora nu le-a curs o picătură de sânge. De ce se construiesc biserici în timp ce se desființează spitale? Și nu mă pot gândi doar la problema cu religia (probabil că se observă că am derapat puțin de la subiect). Una dintre modalitățile de a manipula mase mari de oameni este aceea de a le distrage atenția în permanență cu flecuștețe. Și asta se face de douăzeci de ani în țara asta. Se distrage atenția, făcând schimbări mici, care dacă ar fi luat toate formă după revoluție ar fi scos lumea în stradă. Era și o povestioară cu o broască într-un vas cu apă, vasul s-a încălzit treptat până la o temperatură pe care broasca nu ar fi suportat-o dacă ar fi simțit-o de la început, fără perioadă de acomodare.

AAAH!

Să aveți o viață fericită, că Paștele ține doar câteva zile.

Banal

Posted in Uncategorized on 12/04/2011 by Silvana

Într-adevăr, mi-am lăsat blogul în paragină. Continui să citesc, chiar dacă nu cu aceeași nerăbdare ca la început, în parte pentru că nu am mai găsit de mult o carte cu adevărat bună, deci mă lungesc o săptămână cu fiecare, în parte pentru că de un timp mă concentrez pe chineză și în parte pentru că s-a întâmplat ceva cu mintea mea, ceva care a încetinit-o. Sunt destul de obosită și am impresia că ziua are șapte ore, mă enervează că nu mă culc niciodată îndeajuns de devreme cât să mă trezesc dimineață odihnită și cu chef de viață, dacă citesc cărți fantasy am impresia că îmi pierd timpul, în ciuda postului De ce citesc?, iar dacă iau ceva mai dificil mă plictisesc. Oricum ar fi, nu e bine.

Am fost în excursie, două zile destul de banale. La Paradisul Acvatic a fost extraordinar, în ciuda faptului că am încercat să sar cum vezi la Olimpiadă – a doua oară în viață cu aproape același rezultat, adică mi-am arcuit coloana prea tare și mi-am promis că fără antrenor nu mai sar în viața mea așa. Dar am continuat să sar normal. La început de tot m-am gândit că o să îmi placă, pentru că pare atât de asemănător cu zborul; dar nu e zbor, ci prăbușire și nu ai nici un fel de control. Seara și noaptea nu am avut muzică mai mult de juma’ de oră pentru că ziceau că facem gălăgie, iar a doua zi a fost plictisitor.

Urăsc să-mi cumpăr mâncarea pentru excursie. Pe lângă faptul că încep cu a-mi spune că trebuie să iau cât mai puțin și sfârșesc prin a umple coșul – pentru că atunci când fac cumpărăturile mi-e foame, deci am impresia că pot mânca tot – nu găsesc o singură chestie sănătoasă. De la raionul cu mezeluri, unde citesc pe etichete glutamat de sodiu, până la cel cu fructe, unde fiecare măr sau ardei arată de parcă ar fi fost turnat în matrice, TOTUL este nesănătos și cancerigen, face rău la pancreas sau îngrașă.

Și că tot vorbesc despre îngrășat, gras, grasă, gras, azi mă întorceam alene de la… școală, aruncând un picior în fața celuilalt și gândindu-mă cât de nesănătos este mărul pe care îl mănânc, când remarc la Piața Sudului o agitație neobișnuită printre femeile care vând 3 perechi de ciorapi Adidas la 10 lei. Opresc muzica și mă uit puțin mai atent, când deodată cele de pe lângă Big își îmbrățișează cutiile, le saltă de pe suport și o iau la fugă într-o viteză de care nu le-aș fi crezut în stare. Le urmăresc cu privirea cum deschid portbagajele a două mașini de pe cealaltă parte a drumului și bagă acolo ciorapii, apoi mă întorc și văd că atenția celor care rămăseseră lângă Big era concentrată către stație și în sfârșit, dacă mai aveam vreun dubiu în legătură cu asta, dispare și el când văd trei polițiști în mulțime. Geniaaal.

Acesta a fost un articol lipsit de valoare, pus ca să fie.

De ce citesc?

Posted in Uncategorized on 30/03/2011 by Silvana

Dar o să încep cu de ce scriu articolul. Pentru că tu, prietenul meu care te știi, îl vei citi. Și în timp ce o vei face nu-mi vei putea întrerupe pledoaria. Vei spune poate, când ne vom întâlni, în stilul atât de caracteristic că „ha, nici nu l-am citit, tocmai pentru că tu te așteptai să o fac”. Iar în cazul în care vei trece și peste fraza asta, hotărând totuși să-ți arunci ochii peste ce vreau să spun, vei gândi fără îndoială „hah, iată că și-a atins ținta”. Întradevăr, dar nu aș fi început să scriu dacă nu aș fi observat un oarecare ton răutăcios și vreau să clarific asta. Poate că oricum nu vei citi ce-i aici, dar eu voi considera că mi-am făcut datoria.

M-am gândit.

Da, viața mea-i plictisitoaaare. Școală-casă și uneori micuțe diferențe care o fac să iasă din rutină, precum meditațiile, dezbaterile, filmele, ocazionalele alergări prin parc și excursiile lui Rotea. O viață care să nu fie plictisitoare, din punctul meu de vedere, este caracterizată de scufundări, parașutism, ski, drumeții, zbor cu elicopterul, plimbări prin castelele și palatele lumii ș.a.m.d.

Și cum nu am de gând ca rutina mea să se transforme în serviciu-casă și micuțe diferențe precum picnicul din weekend în aceeași Românie, precum 99% din bugetarii care au impresia că au făcut ceva cu viața lor, ei bine, îmi urmez visul. Însă înainte de a scrie trebuie să citesc. Ți-am spus că ai atins o parte din adevăr, prin faptul că ai spus că citesc și scriu despre ceea ce nu găsesc în viața mea. Întradevăr, pentru că eroilor din cărțile fantasy și sf li se întâmplă ceva. Este un ceva care interacționează cu lumea lor. Că-i bine, că-i rău, este CEVA. Și este DIFERIT. Dar asta nu înseamnă că sunt o frustrată. Nu spus atât de urât. Dar, dacă mă gândesc, la cel mai adânc nivel… nu asta suntem toți? Până și când visăm suntem niște frustrați. Visăm că mâncăm atunci când ne-am culcat cu burta goală. Visăm că dăm teza și luăm notă mare. Visăm că la început de an prindem cel mai strategic loc din clasă. Jane Austen a scris despre dragoste deși ea nu a avut niciodată succes în asta. Și fără îndoială că ceea ce mobilizează omul este ceea ce nu are. Cauți o complementaritate, iar asta se aplică și în cazul cărților. Cauți ce nu ai. Scrii despre ce nu ai. Visezi ce vrei să ai. Nu te-am întrebat, prietenul meu răutăcios, de ce citești ce citești?

Eu citesc pentru că vreau o altă viziune. O lume în care să nu văd un București plin de blocuri și de mașini. O carte e cu atât mai bună cu cât mă face să „văd”. Și poate că asta iese din prea puținele lucruri noi din plictisitoarea mea viață și din acea frustrare de care zici, însă tocmai pentru a găsi lucrurile noi, reale și viitoare pe care le-am înșirat mai sus, citesc și scriu. Iar dacă tu ești un Kafka și eu sunt un Martin, mie îmi convine, căci oricât de lipsite de mesaj ar fi textele mele, cum spui tu, scot pe cineva din realitate. Și poate că n-a rămas cu nimic, însă am umplut golul unei zile și l-am făcut să viseze. Așa cum fac și eu când citesc ce citesc.